Mass-media bisericească română va face schimb de programe cu posturile ruse radio și tv

În data de 26 iunie 2012, în cadrul unei vizite la Patriarhia Română, o delegaţie a Departamentului pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei a vizitat Palatul Patriarhiei din Bucureşti, informează Sectorul relaţii bisericeşti, interreligioase şi comunităţi bisericeşti externe.

Delegaţia rusă este formată din Pr. Serghie Zvonarev, responsabil pentru relaţiile Patriarhiei Moscovei cu comunităţile bisericeşti ruse din afara graniţelor, Ierom. Ştefan Igumnov, responsabil pentru relaţiile interortodoxe şi D-na. Elena Speranskaia, responsabil pentru relaţiile cu Organizaţiile ecumenice.

Delegaţia a vizitat Sectorul relaţii bisericeşti, interreligioase şi comunităţi bisericeşti externe al Patriarhiei Române, unde a avut o convorbire cu Consilierul patriarhal Pr. Michael Tiţa. În cadrul convorbirii, părintele Tiţa a prezentat, pe scurt, modul de organizare al Administraţiei Patriarhale din Bucureşti şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române. La rândul lor, membrii delegaţiei ruse s-au interesat despre modul de organizare al comunităţilor bisericeşti româneşti din afara graniţelor.

Ulterior, delegaţia vizitat Sala Europa Christiana şi Aula Teoctist Patriarhul din cadrul Palatului Patriarhiei. A urmat vizitarea Televiziunii TRINITAS şi a redacţiei Radio Trinitas, unde a avut loc o discuţie cu Dl. Director Ciprian Olinici.

Dl. Olinici a prezentat delegaţiei modul de organizare al Centrului de presă BASILICA, cu cele cinci componente ale sale, precum şi programele posturilor de radio şi de televiziune. Membrii delegaţiei ruse au propus, având în vedere buna organizare a mass-media bisericeşti din România, realizarea unei cooperări mai strânse, prin schimb de programe şi ştiri, cu posturile de radio şi de televiziune bisericeşti din Biserica Ortodoxă Rusă.

Arsenie Papacioc: „Moartea nu-ți vine să-i faci o cafea. Vine să te ia!”

În timpul pelerinajului efectuat în Constanţa cu moaştele Cuviosului Antipa Românul preoţii care au însoţit moaştele împreună cu tinerii de la „ICHTHYS-MOLDOVA” şi ASCOR, Constanţa care au intermediat aducerea moaştelor au vizitat Mănăstirea „Sfînta Maria” din Techirghiol, unde au avut parte de o întîlnire impresionantă cu părintele arhimandrit Arsenie Papacioc.

Părintele Arsenie i-a primit cu multă dragoste pe toţi  şi, după ce s-a încredinţat că şi basarabenii prezenţi ştiu româna, a declarat cu seninătate şi căldură : „Avem sînge de român şi sîngele acesta niciodată nu se diluează, din contra se îngroaşă. O mare durere am avut toţi – dorul de Basarabia. Şi nu ne piere deloc dorul ăsta şi părerea de rău. Sîntem acum împreună, să ne ajute Maica Domnului!” Bătrînul a vorbit cu simplitate şi înţelepciune despre preţul Timpului, despre Moarte, despre Dumnezeu şi Maica Domnului şi despre …propaganda catolică. În cele ce urmează publicăm cîteva dintre cugetările şi sfaturile părintelui Arsenie, celui care nu oboseşte să ne îndemne „să învăţăm a muri şi a învia în fiecare zi”.

Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc (15 aprilie, 2005, Techirghiol) către basarabeni:

„Dragii mei, între noi nu există punţi, există numai aripi, prin care să comunicăm fără vamă. În momentul acesta istoric nu este timp să facem nomenclaturi, să facem schiţe şi să discutăm despre altele. Este timp de unire, este timp de mîntuire. Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Şi dacă ne lasă timp, ne prelungeşte timpul vieţii noastre, tot cu scopul ca să fim împreună. Nici un dar nu este mai mare de la Dumnezeu ca timpul care ni-l dă. Pentru că moartea nu-ţi vine să-i faci o cafea. Vine să te ia.

Am avut ocazie, cu vîrsta mea, să stau la multe căpătîi de morţi. Nici o teologie, nu mai vorbesc de filozofie care-i depăşită în ea însăşi, nu te învaţă mai mult ca suferinţa, crucea. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără jertfă. Şi aceşti oameni, alături de care am stat cînd mureau…printre urlete, vaiete, glasuri înspăimîntătoare vedeau păcatele ca cei mai mari teologi. Ştiau ce-i aşteaptă şi vroiau foarte mult să se întoarcă, pentru că numai înapoi se mai poate repara ceva. Înapoi nu se mai putea pentru că a venit aia să te ia. Şi atunci toţi doreau foarte mult să mai trăiască măcar o zi.

Se pune mereu problema pentru noi, cei care ne lăfăim în timp liber: „Ce-i o zi?” Dragii mei, nu o zi, o clipă dacă a-i concentra, Dumnezeu primeşte pentru a te salva. N-are nevoie să dea socoteală Dumnezeu că nu face demonstraţie. Dracu-i un tolerat, nu-i o putere. Dar are libertatea să ne cosească, să ne ispitească, deci şi să ne trezească. Într-un fel contribuie foarte mult la mîntuirea noastră… E puturos, e urît, e nesuferit că nu ştie să iubească…E atît de urît încît e cu neputinţă să nu mori dacă-l vezi.

O fetiţă credincioasă a văzut un drac, nu chiar în adevărata lui putoare şi urîciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar şi să nu mai vadă un drac. Dar să ştiţi că şi despre îngerul nostru păzitor se spune că e cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea în adevărata lui lumină. Şi totuşi omul, în general umanitatea, e deasupra anghelităţii. Îngerul e creat de Dumnezeu cu o misiune de relaţie, de legătură între marile valori ca sistem ceresc, Dumnezeu fiind de faţă permanent, iar omul e stăpîn pe Univers. Omul este Dumnezeu după har. Vreţi argumente? Chipul şi asemănarea.

Despre asta nu se prea vorbeşte. Eu am spus că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Ei suspinarea asta, care-i plecată din adînc Dumnezeu o preţuieşte mai mult decît coşul de lacrimi. Pentru că n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta. Că nimic nu-i mai scump pe lume, dragii mei, ca lacrima pocăinţei. Asta deschide cerurile. Aşa că, să nu vă descurajaţi, dar să preţuiţi timpul. N-aşteptaţi să vină alt sfat. „Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre…” cum zice Mîntuitorul (Evrei 3, 7-8). Şi e valabil. Dragii mei, dacă aţi şti cît de scump e un om, ca să vă daţi seama pe cine băgăm noi în iad! Omul este Dumnezeu după har. Şi Mîntuitorului i-a zis Fiul Omului, pentru că este fiul lui Adam şi El.

Maica Domnului, mi-e şi frică să vorbesc, cît poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. E foarte supărată pe toţi acei care nu-i cer niciodată nimic! Ne aşteaptă, ne doreşte…Lumea o bîrfeşte iar ea le vindecă pe mamele lor. Aşa e, nu mai ţinem cont de nimic. Nu mai e timp ca să judecăm! Fraţii mei, Iisus Hristos ne-a adus mai multe decît ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei după har. Ne-a dat putinţa să iertăm vrăjmaşii. Dragii mei, iubirea vrăjmaşilor nu-i un sfat, e o poruncă. Ne va întreba de ce n-am iubit.

Mulţi spun, părinte pînă aici, mai mult nu putem. Bine, nu puteţi. Înseamnă că nu ştiţi că focul iadului are calorii de mii de ori mai mari decît ăsta de aici. N-are nici lumină şi nu te vezi cu cineva. E străşnicie! Fără să vezi pe nimeni, fără nici cea mai mică speranţă c-ai să scapi. Că dacă în iad ar spune cineva: „Dle peste-o mie de ani, dar te scoate de aici”, tot este o nădejde şi suferinţa aceea grozavă, incalculabilă, care nu se poate cu mintea a se socoti, se uşurează. Că ştii că este o speranţă într-un sfîrşit. Asta-i cruzimea veşniciei. De asta spune într-un loc că cine ştie că va fi în veşnicie şi nu ia măsuri merită casa de nebuni.

Nu pierdeţi timpul, dragii mei. Astăzi vorbim şi mîine nu ştim dacă mai sîntem. E posibil: te muşcă cineva cu muşcătură înveninată, îţi cade o cărămidă în cap cînd nu te-aştepţi şi pe urmă…sîntem la dispoziţia Stăpînului nostru, Dumnezeu. Şi dacă nu vine moartea mîine, aveţi de cîştigat haruri deosebite. Aşa că să preţuiţi foarte mult timpul, pentru că dacă ar fi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus: „Ce-au făcut aceştia de sînt aşa de fericiţi?” Au preţuit timpul .. Ne-am închinat frumos, ortodox, n-am ţinut cont de ecumenisme, ferească Dumnezeu! Pe viaţă şi pe moarte. Uite am scris „Singur Ortodoxia”, o s-o găsiţi că a apărut şi pe Internet.

(Despre romano-catolici) S-au despărţit de noi, să vină înapoi! Fără condiţii! Nu le pretindem, nu le dăm canon, că de ce au făcut asta. Dar ei nu vor să vină pocăiţi: „Să facem unitate!” Ei vor să ne păcălească, să zică: „I-am cîştigat şi pe ăştia proşti!” Rămîneţi ortodocşi pe viaţă şi pe moarte! Nu pentru că aşa am apucat. Pentru că ortodoxia împlineşte, creşte omul din tine, e singura modalitate universală fără de care nu se poate trăi şi n-am stricat din ea nimic. Ei au modificat, a venit şi se consideră Papa, vicarul lui Iisus. Ce vicar? că Hristos trăieşte. Hristos e viu! El a zis: „Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacurilor” şi mai mult: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, „Nu se mişcă fir de păr fără de voia Mea”.

Vasăzică, este atît de prezent, încât rămîi uimit nu numai în mişcări, şi-n gînduri. El ne guvernează, Care ne-a făcut cu atîta dragoste divină ca să fim împreună în vecii vecilor. N-a lăsat Dumnezeu că să ne guverneze un drac. Toată manifestarea care s-a făcut la Roma cu ocazia asta este, în sfîrşit, o propagandă catolică. Pe noi nu ne interesează. A zis cineva: „L-a luat dracul şi pe ăsta…”. Sîntem cuminţi, nu blestemăm, dar sîntem ortodocşi şi cu asta avem nădejde. Pentru că, dragii mei, vă spun, eu am depăşit 90 de ani şi văd la proscomidie acolo cum concretizăm credinţa, pomenim istoria, pomenim pe toţi.

Ştiţi cum se zice? „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici”, aşa îl trimitem pe Hristos să ierte pe morţi. Cultul morţilor nici nu mai există la ei, decît o mascaradă cu purgatoriu. Aşa că sînt multe de vorbit, nu facem aici cateheză. Nu facem decît să ne manifestăm bucuria că ne-am întîlnit. Ne-aţi făcut o bucurie care n-are margini şi cuvinte. Ştiţi de ce, pentru că inima nu vorbeşte; inima trăieşte şi simţeşte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Pentru că şi noi suspinăm pentru voi, suspinăm pentru Basarabia. Eu personal am fost interogat de mulţi şi le-am zis „vreau Basarabia şi lasaţi-mă în pace!”. Noi vă preţuim foarte mult dragii mei, că sînteţi sub guvernare străină. Ei, mare este Dumnezeu şi dacă nu se mişcă fir de păr fără voia lui…”

Aprilie, 2005

Înregistrat de Igor Pînzaru

Foto: Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com/

Arhimandritul Alexandr (Zarcheșev): „În ciuda tuturor dificultăților, să fim alături de turmă”

Deja mai bine de 15 ani arhimandritul Alexandr (Zarcheșev) îngrijește parohiile ortodoxe din țările Golfului Persic. Într-un interviu acordat portalului Pravoslavie.ru slujitorul a relatat despre viața comunităților creștine în țările musulmane.

-Părinte Alexandru, care sînt parohiile ortodoxe pe care le aveți în grijă?

-Eu slujesc în trei ţări: Republica Islamică Iran, Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Republica Islamică Afganistan. În Iran, după cum se ştie, prezenţa ortodoxă are o istorie mai lungă. Acum fac slujbe în catedrala „Sfântul ierarh Nicolae” din Teheran, biserica „Sfânta Treime” de la cimitirul rusesc din Teheran; de asemenea avem un paraclis „Sfântul ierarh Nicolae” în nordul Iranului – pe malul mării Caspice în orașul Anzali, iar în partea de sud a Iranului – o biserică temporară în cinstea icoanei Maicii Domnului Kazanskaea situată într-un orășel de specialiști ruși care ajută la construirea unei centrale atomoelectrice în Bushehr.

În Afganistan, pe lângă Ambasada Rusă funcționează o clopotniță temporară a icoanei Maicii Domnului din Vladimir; în zilele de sărbătoare eu merg și acolo, pentru a oficia slujbe. Este o clopotniță unicală, pentru că în această țară musulmană cu probleme ea este unica biserică. Pe viitor ne propunem să construim o clădire permanentă pentru clopotnița-memorial a slavei militare în centrul rezidențial al ambasadei.

În Emiratele Arabe Unite, recent, după cum ştiţi, a fost construită prima biserică ortodoxă – singura de pe Peninsula Arabică. Ea a fost sfințită în numele apostolului Filip, care a predicat în aceste locuri, în secolul I.

-Despre prezența rusească în Iran Dvs. Ați scris o monografie întreagă. Dar cum trăiește astăzi diaspora rusă în această țară unicală?

-Comunitatea noastră își păstrează tradițiile ca și mai înainte. Pe timpuri temelia diasporei era formată din descendenți ai emigranților ruși care au venit în Iran la începutul secolului XX, atât până la revoluție, cât și după.

Încă în secolul al XIX Imperiul Rus avea propriile sale interese în Persia. Din 1864 la Teheran a oficiat slujbe în mod continuu un preot al ambasadei. În 1898, în Persia a fost deschisă Misiunea spirituală din Urumieh. Păstoriții Bisericii Ortodoxe Ruse numărau zeci de mii. Până la începutul Primului Război Mondial în Persia erau circa 50 de biserici ortodoxe. În anul 1912 comunitatea rusă a ridicat un monument lui A.S. Griboedov lângă ambasada rusă din Teheran.

Când în 1979 a învins revoluția Islamică și noile autorități au permis tuturor minorităților naționale să aleagă normele dreptului de familie și de proprietate, descendenții din Rusia au ales codul de legi al Imperiului Rus – și trăiesc după acest cod până în prezent.

Urme ale prezenței ruse au rămas în limba persană: cuvintele „stacan” (pahar), „samovar”, „pirojchi” (pateuri), „zapas” (rezerve), „suhari” (pesmeți), „culiuce” (distorsionat de la „culici”) (cozonac) și chiar „poluosi” (semiaxă) (cuvântul a apărut în limba farsi odată cu automobilele). Iranienii consideră acum aceste cuvinte ca fiind tradițional iraniene. Iranienii cred că samovarele, care au apărut aici în secolul XIX și pot fi văzute în fiecare cafenea sau în fiecare casă, sînt o invenție de-a lor.

Astăzi izolarea politică a Iranului, amenințările permanente cu atacuri cu bombă din partea Izraelului și a Americii, „zângănitul armelor” crează o situație foarte nervoasă pentru populația civilă. Multe familii de ruși pleacă. Majoritatea enoriașilor de astăzi sînt colaboratori ai consulatelor Rusiei, Ucrainei, Belorusiei și Gruziei. Ce-i drept, de exemplu, în Bushehr lucrează nu mai puțin de două mii de specialiști ruși, și eu îi vizitez regulat. Iar din urmașii emigranților la parohia noastră din Teheran au rămas doar cinci familii – ruși care au cetățenie iraniană.

Nu vin alți emigranți din Rusia în Iran, decât atunci când femeile rusoaice se căsătoresc cu iranieni, dar în cazul acesta ele aproape automat devin musulmance: multe din ele nici nu conștientizează când semnează la amabasadă documentele, potrivit cărora ele adoptă credința soțului.

Spre deosebire de alte țări musulmane, inclusiv cele care sînt vecine cu Iranul, aici tradițional nu au existat probleme de creștinofobie.

În Irak şi Afganistan are loc un război civil – din fericire pentru noi, o asemenea ameninţare internă pentru noi nu este actuală. Pentru comunitatea noastră mică sarcina principală este acum de a supravieţui pur şi simplu, pentru că nimeni nu va dori să rămână în ţară, în cazul în care o ameninţare externă va devini o realitate.

Toate revoluțiile arabe din ultimul timp, care au avut loc în diferite țări și, ca regulă, au fost dirijate din exterior, au fost însoțite de acțiuni de violență la adresa minorităților creștine. Acest lucru, cu regret, era previzibil, deoarece în revoluțiile de acest tip unul din rolurile principale îl joacă islamiștii radicali. În Iran, slavă Domnului! din acest punct de vedere este liniștit și asta are legătură nu doar cu faptul că statul asigură o stabilitate politică, dar și cu aceia că tradițiile poporului sînt puternice, inclusiv tradițiile familiale. Dar să spunem că la noi totul este minunat ar fi o exagerare. De altfel, creștin fiind, eu întotdeauna privesc în viitor cu optimism. În aceasta și constă misiunea mea: ca în pofida tuturor greutăților, să fiu alături de turmă, s-o hrănesc, să împărtășesc bucuriile și durerile oamenilor. Și, atâta timp cât arde flacăra rugăciunii noastre, atâta timp cât ard candelele în bisericile noastre, noi totdeauna vom avea nădejde la mila Domnului și la mijlocirea Lui.

-Deci, mica comunitate creștină din Iran trăiește în izolare?

-Da, noi trăim aici într-un fel de izolare: e altă cultură, altă religie… Dar mai interesant este faptul că aceasta este deja a patra generaţie de ruși care, deşi trăiesc într-o ţară străină, dar nu își pierd rădăcinile, limba și religia lor.

Alături de islam, care este mărturisit de majoritatea populației, constituția Iranului oferă statut de religie recunoscută oficial creștinismului de toate confesiunile, iudaismului și zoroastrismului. Toate aceste religii sînt egale în fața legii.

Cum ajută Biserica din Iran etnicilor ruși?

Pentru poporul rus biserica noastră este singurul loc unde se pot întâlni. Aici nu mai există nici un fel de club, nici un fel de întâlniri ale compatrioţilor. Biserica este acel element de legătură care nu doar că adună dar și unește într-un tot întreg oameni care trăiesc între străini.

Pe lângă Biserica de la Teheran, există până astăzi un azil rusesc de bătrâni  în numele cuviosului Ioan de Kronstadt, care a fost deschis după Marele Război pentru Apărarea Patriei, în anul 1949. Acum aici  trăiesc 30 de persoane în vârstă, dintre care doar doi sînt ruși, ceilalți fiind creștini asirieni și armeni.

-Cât de frecvent au loc slujbele în Iran? Cine slujește împreună cu Dvs.?

-În Iranul îmi ajută ieromonahul Corneliu. Facem slujbe la toate sărbătorile mari: de Crăciun, Bobotează, Intrarea Domnului în Ierusalim, Buna Vestire, de Paşti şi la alte sărbători. În anul acesta am făcut slujba din noaptea de Paști la Teheran, iar dimineaţa preotul a zburat la Bushehr, şi acolo, de asemenea, a fost oficiată slujba pascală.

– Construirea primei biserici ruse în Sharjah (Emiratele Arabe Unite), care a fost deschisă vara trecuta, a fost, fără exagerare, un eveniment istoric. Acum, când problemele de organizare a construcţiei au fost rezolvate, care este rolul parohiei Bisericii Ortodoxe Ruse în Emiratele Arabe Unite?

– Situaţia din Emiratele Arabe Unite este fundamental diferită de cea din Iran. Aici, comunitatea noastră este constituită prioritar din tineri, veniți aici să lucreze. După prăbuşirea Uniunii Sovietice în EAU au început să vină oameni din fostele republici sovietice pentru a deschide afaceri, inclusiv în turism și comerț cu amănuntul sau ridicata.

Acum în Emiratele Arabe Unite trăiesc câteva zeci de mii de ruși. Compatrioţii noştri au aici perspective mari, deoarece, din punctul meu de vedere, politica autorităţilor faţă de imigranţi se caracterizează prin înţelepciune şi cumpătare. 80% din populaţie – sunt străini, iar guvernul EAU înţelege că oamenii care vin sînt mult mai de încredere, dacă au tradiție, moralitate și credință puternice, chiar dacă acestea diferă de cele locale.

În general, în Emiratele Arabe Unite, ca țară cu puternice traditii religioase, cel mai puţin va fi înțeles un ateu – un om care nu crede în nimic;  un astfel de om este absolut de neînțeles pentru musulmani, şi el va fi tratat mult mai ostil decât un creştin.

Comunitatea ortodoxă a fost formată aici la sfârşitul anilor 1990, iar parohia sfântului apostol Filip a fost înfiinţată în Sharjah, prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2005. Terenul de pământ pentru biserică ne-a fost repartizat cu titlu gratuit de însuşi conducătorul Emiratului Sharjah, Sheikh Dr. Sultan bin Mohammed Al-Qasim. Acesta e un lucru foarte important.

În plus, a fost permis să fie instalate cruci pe edificiul bisericii, ceea ce, de asemenea, este foarte relevant. Este de remarcat și faptul că creştinii din Emiratele Arabe Unite au o permisiune specială în sfera dreptului familiei (probleme de căsătorie, divorţ), ei se pot ghida de preceptele lor religioase, astfel încât certificatul despre săvârșirea Tainei Cununiei, dacă este alcătuit corespunzător, are putere juridică.

În 2007, la ceremonia de sfințire a pietrei de temelie a bisericii a participat mitropolitul Kiril de Smolensk și Kaliningrad (actualul Preafericit Patriarh Kiril al Moscovei și al întregii Rusii), care atunci deținea funcția de președinte al Departamentului pentru relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei și prințul moștenitor al Emiratului Sharjah.

Acum, pe lângă biserică funcţionează activ un Centru de cultură rusă cu trei etaje, în care au loc zeci de conferinţe. De exemplu, recent a fost organizat cu succes un concert în cinstea Zilei Victoriei. Se bucură de popularitate școala duminicală, cursurile de limbă rusă de la biserică. Poate că acest lucru se datorează faptului că locuitorii de limbă rusă de la Sharjah – sînt în mare parte oameni tineri, dar eu pot remaca că și parohia noastră are un rol activ şi o poziţie activă.

Desigur, nu toţi tineri ruși care vin să lucreze şi să trăiască în Emiratele Arabe Unite, țin să păstreze cultura lor – foarte mulţi se asimilează. Am găsit aici o legătură directă: dacă un om este departe de Biserică, pe unul ca acesta nimic nu-l poate menține în cultura sa maternă rusă, aceşti oameni uită repede limba şi toate celelate.

Am 20 de ani de când trăiesc în străinătate şi văd acest proces destul de clar. Desigur, Biserica Ortodoxă niciodată nu a pus în capul unghiului problema conservării identităţii naţionale ruse, dar ea, de asemenea, nu poate să nu ţină seama de procesul de pierdere a culturii sale.

Acesta este motivul pentru care noi adunăm diaspora noastră în jurul Bisericii, ajutând oamenii să nu uite că ei sînt ruși, să țină minte istoria sa. Acestea sunt probleme ce țin nu doar de cultură, dar, și de spiritualitate. Comunitatea de pe lângă biserică – nu este doar un simplu club rusesc de interese. Este un centru al vieții duhovnicești.

– Este clar că, în ţările de care ne vorbiți, activitatea misionară în rândul populaţiei locale este interzisă prin lege. De ce, totuși, e nevoie de o prezenţă ortodoxă pe acest pământ?

– Chiar dacă suntem în minoritate şi nu ne este permis să facem lucrare misionară, simpla noastră prezenţa aici este un fel de misionarism sub acoperire. Doar Hristos a spus: „Voi sînteți sarea pământului” (Matei 5:13). Comunitatea noastră este formată din oameni vorbitori de limbă rusă, ortodocși aflați departe de Patrie, care au nevoie de îngrijire pastorală şi de o misiunea spirituală interioară.

Preluat din http://www.patriarchia.ru/md/db/text/2235920.html

Declarația Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse în legătură cu adoptarea „Legii privind asigurarea egalității” în Republica Moldova

Document adoptat la ședința Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 7 iunie 2012 (jurnalul nr. 47)

Astăzi Moldova își făurește viitorul, care depinde nu doar de reformele politice și economice, dar și de starea morală a oamenilor. Dorința de a acționa în conformitate cu înaltele norme morale și a crește spiritual este principala chezășie a transformării vieții societății.

La 25 mai 2012, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat „Legea privind asigurarea egalităților”. Nu poate să nu ne bucure faptul că legea apără familia, bazată „pe căsătoria de comun acord între un bărbat și o femeie”. Această prevedere a fost introdusă în lege în rezultatul discutării proiectului de lege și ia în considerare punctul de vedere al creștinilor ortodocși.

Totodată, Biserica Ortodoxă remarcă în unele articole ale legii, adoptate în pofida voinței majorității cetățenilor Republicii Moldova, un pericol pentru integritatea morală și spirituală a societății moldovenești. Această lege poate fi folosită pentru a limita critica homosexualității, pentru a interzice să numești comportamentul homosexual drept păcat. Legea interpretează destul de larg termenul de discriminare, fără a ține cont de convingerile religioase tradiționale.

Experiența duhovnicească și pastorală mărturisește că, în majoritatea cazurilor, comportamentul homosexual este o consecință a liberei alegeri a omului. De aceea, a egala așa-numitele minorități sexuale cu minoritățile naționale, de rasă sau sociale este absolut incorect.

Sfântul Sinod declară că edificarea cu succes a vieții într-un stat nu poate fi însoțită de respingerea rădăcinilor spirituale ale acestuia. Viitorul țării trebuie să fie construit pe fundamentul acelor tradiții în care a trăit în decursul secolelor poporul moldovenesc.

Suntem convinși de necesitatea protecției depline a demnității, libertății și drepturilor omului. Dar ignorarea dimensiunii morale a drepturilor și libertăților amenință să submineze autoritatea concepției acestora.

Ne exprimăm dezacordul principial cu orice tentative de a declara viciile nefirești drept normă. Poziția Bisericii în această problemă se întemeiază pe Revelația Divină, pe cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moarăşi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:6-7).

Biserica și-a exprimat clar poziția sa în timpul elaborării și discutării legii. Dar, cu regret, solicitările nenumărate ale Mitropoliei Chișinăului și ale altor confesiuni de a exclude din proiectul de lege termenul „orientare sexuală” au fost ignorate. Propunerile Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova privind crearea unei comisii pentru a analiza detaliat și a îmbunătăți proiectul de lege nu au fost luate în considerare.

Biserica Ortodoxă, percepe orice păcat ca pe o boală și așteaptă cu speranță pocăința și vindecarea duhovnicească a oamenilor care suferă de păcat sau altul. Biserica nu condamnă păcătosul, dar se roagă pentru eliberarea acestuia de sub puterea păcatului. În același timp, Biserica protestează ferm împotriva legalizării viciului, a declarării comportamentului păcătos drept normă și chiamă să păstrăm principiile morale ale societății ca temelie a existenței ei armonioase.

Părintele Irinarh: „Se duc toți după graniță, parcă-i mână cu cireada…”

Părintele shiarhimandrit Irinarh este unul dintre cei mai iubiţi şi vizitaţi duhovnici din Moldova. Căsuţa lui modestă de la periferia Chişinăului este mai mereu plină de oaspeţi: cineva vine după un sfat, altul – la spovedanie, al treilea – să-l mai ajute pe bătrîn. Vorbele lui de duh şi umorul inegalabil îl face foarte apropiat tinerilor. Părintele îi primeşte pe toţi cu dragoste şi îi mîngîie sufleteşte cum ştie el mai bine. În scurtele perioade cînd nu primeşte oaspeţi îşi face timp să mai gătească o oală două de sarmale pe care le trimite prin vizitatorii săi la azilul de bătrîni. „Şi eu am fost sărac şi am trăit în lipsuri”, îşi explică gestul bătrînul. Propunem cititorilor noştri un dialog cu părintele Irinarh despre viaţa lui şi despre problemele creştinilor contemporani.

-Părinte Irinarh, am venit la mata să mai discutăm despre ce se întîmplă azi în lume. Vedem că poporul s-a tulburat, merge la lucru prin ţări străine, leapădă familia, copii şi se duc de robesc prin Rusia, Italia, Portugalia. Iar aici stau pămînturile păragină, copiii pe drumuri, fără supraveghere. Ce se întîmplă?

-Da, măi băiete, mă uit şi eu că toţi leapădă şi se duc parcă-i mînă cineva. Aşa am auzit şi eu la mănăstire de la un bătrîn: „La vremea de pe urmă va umbla lumea de la răsărit la asfinţit, de la asfinţit la miază-noapte şi de la miază-noapte la miază-zi”. Ce n-avem acum? A dat Dumnezeu roadă pămîntului, rămîne numai să mulţumim şi să lucrăm. Dar vedeţi că acum nu pomenesc de pîine, da de bani. Leapădă tot că n-au bani şi trebuie să împlinească, să dreagă… Îmi aduc aminte de cuvintele bătrînului şi mă uit la lume cum se duce…şi parcă pîine este de ajuns. Chiar mă mir eu singur…

-Adică omul de azi nu se mulţumeşte cu bucata lui de pîine, vrea mai mult decît are nevoie, da?

-Caută mai mult, da pe acestea le leapădă de parcă nu i-ar trebui. Caută bani, e-he să fi văzut ei foamea prin care am trecut noi! Da acum se duc peste graniţă şi băieţi şi fete, parcă-i mînă ca pe cireadă. Măi, măi, măi.

Da în timpul foamei nu era ce mînca, Doamne fereşte! Umbla lumea prin marfare şi aducea cu greu cîţiva cartofi îngheţaţi.

-Părinte, ştiţi că se spune că vremea s-a schimbat şi acum e mai greu de cîştigat un ban, cerinţele au crescut. Oare înainte era mai uşor de trăit?

-Înainte lumea era legată cu pămîntul, aveai grijă ca de rugăciune să lucrezi pămîntul. Dar acum nu vor să lucreze. S-o deschis învăţăturile estea, se duc la învăţat. De pămînt fug, da vor să mănînce bunişor, da lucrat de alţii… Leapădă şi se duc. S-o lepădat de pămînt. Zicea un bătrîn: ”Dacă nu iubeşti pămîntul nici pe Dumnezeu nu-l iubeşti”. De lepădat leapădă, dar caută să mănînce bun.

Doamne, măi frate Igoraş, eu ce să-ţi mai spun? Îmi aduc aminte din copilărie. Eram şapte şi am rămas fără părinţi şi umblam… desculţă umblam şi iaca, dacă sînt zile… M-au învăţat şi pe mine carte creştinii, că eu la şcoală n-am învăţat. Din 1935 pînă prin 40 am fost argat la un bulgar, dormeam în grajd la cai, aveam un pătucean acolo. Mă sculam dimineaţa, curăţam la cai şi aşteptam să-mi deie o bucăţică de pîine. Se ridica soarele sus dar de aici mă rodea rîşniţa. Doamne miliueşte, cît am mai stat acolo. Pe urmă am lepădat. Îmi făcuse un costum din ţesături cum se ţesea înainte şi dacă n-am vrut să mai stau mi l-a luat, m-a dezbrăcat. M-am dus la bunelul pe linia mamei şi cît a mai trăit bătrînul m-a ocrotit pe lîngă el. Pe urmă am fost la alt om şi am stat patru ani.

-Aţi muncit şi acolo?

-Da, n-aveam nici opinci ca lumea, frate. Umblam cu vitele, avea boi, avea cai, era de lucru la pămînt, la arat, la semănat, oi, vaci… îmi flioscăia apa în opinci, că le aveam cîrpite. Acum sînt papuci din cauciuc, dar pe atunci nu erau. Şi după aceasta, prin 1940 m-am dus la un gospodar în satul nostru.

-Da mata în ce sat te-ai născut?

-Satul Nou, Cimişlia. Pe urmă de acolo m-a luat fratele şi m-a adus la mănăstire la Chiţcani.

-Care frate? Cîţi aţi avut?

-Nicandru era dus cu armata, că era război atunci. Da pe mine m-a luat al doilea, Alexandru, cel care a murit călugăr la Mănăstirea Cernica. El m-a dus la Chiţcani şi cînd au venit ruşii în 1944 şeful de post o scos cîteva căruţi le-o încărcat la Chiţcani şi s-au dus în România pe jos, că nu erau maşini pe atunci. A murit acolo în mănăstire, se pare că s-a îmbolnăvit pe drum. Iar în 42 cînd i-o mînat nemţii cu românii pe ruşi, nănaşul meu a dat pămîntul la Zloţi şi s-o deschis schitul acela. Eu eram la Chiţcani atunci şi m-a trimis la ascultare la Zloţi. Şi am făcut ascultare acolo, că nu erau fraţi, trăiam într-o colibă. Părintele Serafim Dabija era stareţ. Am stat la Zloţi pînă au mai venit fraţi şi apoi m-am întors la Chiţcani. Deci am stat la Zloţi pînă în 1947 şi apoi m-au călugărit. Din 1947 am stat la Chiţcani pînă în 1957, cînd m-a luat arhiereul de ascultare la Chişinău.

-Cine era arhiereu pe atunci?

-Mitropolitul Nectarie. Lua la ascultare la mitropolie şi maici şi călugări, că era fabrică de lumînări şi era mult de lucru pe atunci. Eparhia era la Biserica Sfîntul Ilie. Şi am făcut încă zece ani de ascultare la arhiereu. Apoi arhiereul a murit, săracul, de diabet zaharat. Am mîncat pîine cu dînsul. L-a urmat în scaun vladîca Varfolomeu din Tula. Trei ani şi jumătate a slujit aici, bun arhiereu a fost. Pe atunci era întărit „upolnomocenîi” (împuternicit pe probleme de religie) pe biserici. Vladica Nectarie nu ieşea din ogradă fără să ştie „upolnomocenîi”, care îl urmărea, iar vladîca Varfolomeu se ducea şi aşa pe la biserici, prin sate.

-„Împuterniciţii” erau funcţionari comunişti?

-Da, erau pus de comunişti să supravegheze cine şi unde s-a dus, cu cine s-a întîlnit ce teme au discutat. Da vladîca Varfolomeu se ducea în deplasări pe nespuse şi uneori nici cei de la cancelarie nu ştiau unde este plecat. Şi pentru aceasta l-au „coşit” de aici, păcat că bun arhiereu a fost, am mîncat pîine cu el. Primeam 60 de ruble cu vladica Nectarie şi plăteam şi impozit la stat, iar vladica Varfolomeu cînd a venit mi-a pus 150 de ruble. Şi după ce l-au plecat de aici a venit vladica Ionatan. Şi acesta mi-a tăiat 50 de ruble şi primeam numai 100. Am făcut nouă ani şi la vladica Ionatan. Deci 23 de ani am slujit la 3 arhierei. Şi apoi am ieşit la pensie din cauza picioarelor, cu bolile mele. După asta s-au închis toate mănăstirile, în 1962. Eram cu părintele Anatolie, Dumnezeu să-l ierte….eram ipodiacon, mă duceam cu arhiereul îl îmbrăcam, slujeam, cu bucătăria mă ocupam. Şi, dacă s-au închis mănăstirile, am luat casa aceasta, că unde era să ne ducem? Şi, după cum vezi, m-au apucat bătrîneţile aici şi de acum aştept să vină „baba Anica” (în limbajul părintelui „baba Anica” înseamnă moartea n.a.). Aşa-i frate. Of, Doamne miluieşte. Am trăit cu părintele Anatolie şi iaca sînt 5 ani de cînd o murit şi el, sărmanul.

-Şi pe mata cine te-a educat în credinţă? Parcă spuneai că fratele Alexandru era mai credincios.

-Apoi de mititel mă duceam pe la biserică, mă trimiteau stăpînii, mă împătăşeam. Cînd eram la bulgar era aproape de moşia lui Isarlia, schitul care aparţinea mănăstirii Chiţcani, poate ai auzit. Ţin minte şi acum că m-au trimis acolo şi m-a împărtăşit părintele Pavel, parcă-l văd.

-Da cînd te-ai călugărit, cine te-a tuns, cine era stareţ atunci?

-Părintele Achiţina Joian. Atunci s-o stîrnit nevoile cu ruşii, părintele Serafim Dabija umbla fugar şi a rămas părintele Achiţina Joian la conducere. Pe părintele Serafim l-au prins şu i-au dat opt ani.

-Da pe părintele Selafiil l-aţi cunoscut cît aţi fost la Chiţcani?

-Părintele Selafiil era diacon la Căinari şi pe urmă a venit la Zloţi. De sărbătoarea celor 40 de sfinţi puneam cartofi, era zi cu soare, cald. Au venit şi l-au luat direct din cîmp, de la muncă.

-Pe ce motiv l-au arestat?

-Aşa era politica atunci. Mă spuneai mata pe mine şi veneau şi mă ridicau.

-Şi după arestare l-aţi m-ai văzut?

-Nu l-am mai văzut opt ani. Cînd i-au dat drumul s-a dus la Suruceni, iar eu eram la Chiţcani. Şi cînd s-a închis Suruceniul a venit la Chiţcani că era vorba că din toate mănăstirile să rămînă Căpriana şi Chiţcani. Eram la mitropolie de-acum şi am aflat că au închis şi Căpriana şi Chiţcani. Venea „upolnomocennîi” la eparhie şedea, bea şi mînca, chipurile să mai cruţe mănăstirea Chiţcani. Degeaba, că în 1962 au închis şi Chiţcaniul.

-Părinte, să vă mai întreb ceva. Mata spui că ai trăit în familie cu şapte fraţi, v-aţi crescut unul pe altul cum a dat Dumnezeu. Aşa v-aţi ridicat…

-Prin străini, pe la babe… pe mama mea o ţin minte ca prin vis. Şedea o femeie pe laiţă….cîţi ani aveam eu atunci? Să fi fost vre-o patru. Ş-apoi a dat foamea ceea, în timpul foamei tata a murit pe drumuri, l-au găsit sub un gard mort. Lumea umbla în toate părţile, măi, măi, măi…îmi aduc aminte şi de foamea aceea. Strînsesem la mănăstire un sac şi jumătate de ghindă încă din toamnă  o curăţam şi strîngeam miezul şi-l fierbeam. Apa o scurgeam, că era ca de stejar. Dădeam prin maşină şi mai puneam acolo oleacă de coji de cartoafe, oleacă de mălăieş, puţină făină, ce mai aveam. Da lumea măcina ciocălăie, mai punea ce mai găseau şi fierbeau în oale…Se temeau oamenii să meargă pe drum, că dacă te vedeau mai grăsuţ aşa, te căsăpeau jdanii, că era plin oraşul de oameni care căutau să cumpere pîine.

-Da de ce ziceţi că jdanii căsăpeau?

-Păi, că ei erau cu tîrguiala. Te chemau într-o parte chipurile să te ajute să găseşti pîine şi, dacă te vedeau mai făcuţel, te tăiau şi te vindeau la carne. Puteai găsi şi cotlete din carne de om…

-Ştiţi aşa cazuri în Chişinău?

-D-apoi cum. La cimitirul Doina cărau oamenii morţii cu căruţele. Şi era acolo un ţigan gropar. Crezi că îi îngropa cum trebuie? Le făcea o groapă de mîntuială, cît să nu să vadă, şi-i astupa. Iar ţiganul avea feciori. El le spunea unde sînt îngropaţi oameni mai dolofani, iar ei îi dezgropau şi hrăneau cu trupurile porcii.

-Cu carne de om hrăneau porcii?

-D-apoi cum. La Poşta Veche. Străşnicie, frate. Ce, erau maşini atunci? Cărau cu căruţele morţii de pe drumuri. Dacă vrei să mă crezi.

-Dar să revenim la subiectul nostru. Spuneam că aţi crescut în familie cu mulți copii. Dacă e să comparăm vremea de azi cu cea în care ai trăit mata, am spune că azi e mai bine. Pîine de bine de rău este mai multă. Dar, totuşi, statisticile arată că se nasc tot mai puţini copii. Oamenii cu doi sau trei copii se consideră deja o familie mare…

-Da, şi de-acu se frăsiuesc că au familii şi n-au cu ce trăi. Da noi am fost şapte copii, maşini nu erau, pămîntul se lucra greu. Da acum toţi cu maşini, cu drăcuşori la ureche şi tot zic că n-au. Pe atunci mai ales jdanii ţineau dughene. Cînd vedeai o bombonică sau o lingură de zahăr te minunai. Da acum, ieslea plină, ce n-au? Bani n-au? Ce-i cu lumea de azi? Parcă cu cireada îi mînă pe toţi după graniţă. Să nu lucreze. Înainte se îndeletniceau oamenii cu pămîntul, avea grijă să semene, să secere. Da acum nu vor să lucreze, toţi la învăţătură. Învaţă şi tot cu sumcile de acasă cară.

-Părinte, zicem noi că dacă s-au deschis graniţele şi lumea umblă buimacă după bani, dar, pe de altă parte, se mai duc şi prin pelerinaje, se mai închină la moaşte…

-Da, care au ştefănei (pe bancnotele moldoveneşti este imprimat chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt n.a.) îşi mai aduc aminte şi de acestea, dar care nu, îşi bat capul cum să facă bani mai mulţi. Că să facă casă, să cumpere maşină bună. Drept că alţii mai ajută şi pe săraci. Iaca mă uit că Italia asta cum o fi ea, dar mulţi se hrănesc de acolo. Se vede că-s primitori.

-Chiar dacă-s catolici…

-Chiar dacă-s catolici, că lumea după cîştig se duce nu după altceva. Înseamnă că acolo-s milostivi, nu-i aşa?

-Da mata pe unde ai călătorit? Prin România ai fost?

-Frate, eu ţi-am zis că am fost şapte copii. Fratele cel mai mic avea patru ani şi l-au luat la Crucea Roşie, cum luau înainte copiii săraci. Nu erau încă orfelinate ca la ruşi, îi luau gospodarii ca argaţi, tot aşa cum argăţim noi, moldovenii, pe unde ne mai ducem. Şi ia uite, trăieşte şi acum nu l-am văzut de 30 de ani, am dat la Crucea Roşie şi am aflat unde locuieşte prin cineva.

-Şi unde trăieşte?

-La Cîmpulung Muşeţel trăieşte. Trăieşte şi acum. Sînt oameni buni şi în România, că el era pe la boieri acolo. L-a aranjat un om bun la o fabrică şi strica pietre, făcea făină pentru construcţii. Primeşte şi pensie bună acum, trăieşte cu o româncă acolo. Chiar mă mir că trăieşte şi acum, l-au luat de patru ani, cine să te miluiască? Sînt oamenii lui Dumnezeu în tot locul.

Fratele mai mare are anul de cînd a murit în Tîrgul Mureş. A fost şi pe front, cu Rusia, prin lagăre. Copii n-a avut. A luat unul de suflet şi, dacă n-a avut noroc, după ce a crescut s-a dat cu beţiile, cu fumatul…Îi lua pensia, se ducea cu băutul. El bolnav şi bătrîn fiind nu putea face nimic… a murit şi s-a muntuit şi găspodăria şi pomenirea lui. Da băiatul acela luat de suflet tot pe drumuri a rămas. Aşa-i cu patima asta…

-Părinte, mata obişnuieşti să spui că ai mîncat pâine la trei arhierei…

-Da, am mîncat şi am şi o bucăţică de pensie.

-Şi la cine era pîinea mai bună? Cine vă iubea mai mult, nu doar pe mata dar în genere pe călugări?

-La tustrei, la unul mai puţin, la altul mai mult, frate Igor. Dacă nu m-au schimbat, nu m-au alungat… am slujit cum am putut. Eu le spuneam să facă meniu pentru masă, dar vladica a spus că nu trebuie nici un meniu, că bucătarul trebuie să gîndească… fără meniu să facă. 40 de ani am fost bucătar. Nu ştiu cum că toţi arhiereii, aiştia tustrei, nu m-au depărtat… să mă schimbe, să ia parte femeiască, am gătit la tustrei. Şi, slavă Domnului! am şi o pensie de o bucată de pîine.

A dialogat, Igor Pînzaru

(Înregistrat în octombrie, 2006).