Category Archives: Religie

Declarația comună a Papei de la Roma Francisc și a Sanctității Sale Patriarhul Chiril

Întâlnirea din 12 februarie 2016, Havana

Întâlnirea din 12 februarie 2016, Havana

Documentul este aprobat în urma întâlnirii Sanctităţii Sale Papa de la Roma Francisc şi a Sanctităţii Sale Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii Chiril, care a avut loc la 12 februarie 2016 la Havana (Cuba).

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”

  1. Cu voia lui Dumnezeu şi a Tatălui, de la care purcede orice dar, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, cu ajutorul Sfântului Duh Mângâitorul, noi, Francisc, Papa de la Roma, şi Chiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, ne-am întâlnit azi la Havana. Noi aducem mulţumiri lui Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime pentru această întâlnire, prima în istorie.

Cu bucurie ne-am întâlnit ca fraţi în credinţa creştină, pentru a ne vedea şi a vorbi „gură către gură” (2 In. 12), de la inimă la inimă şi a discuta relaţiile dintre Biserici, problemele actuale ale păstoriţilor noştri şi perspectivele dezvoltării civilizaţiei umane.

  1. Întâlnirea noastră frăţească s-a desfăşurat în Cuba, la răscrucea dintre Nord şi Sud, Occident şi Orient. De pe această insulă – simbolul speranţelor „Lumii noi” şi al evenimentelor dramatice ale istoriei secolului al XX-lea – noi adresăm cuvântul nostru către toate popoarele Americii Latine şi ale altor continente.

Noi ne manifestăm bucuria că actualmente aici se dezvoltă în mod dinamic credinţa creştină. Potenţialul religios viguros al Americii Latine, tradiţiile ei creştine multiseculare, realizate în experienţa vieţii a milioane de persoane, prezintă o chezăşie a marelui viitor al acestei regiuni.

  1. Întâlnindu-ne de într-o regiune, departe de polemicile mult timp cunoscute ale „Lumii Vechi, noi simţim cu o putere deosebită necesitatea unor trude în comun ale catolicilor şi ortodocşilor, chemaţi cu blândeţe şi cu frică să dăm lumii socoteală despre nădejdea noastră (1 Pet. 3:15-16).
  2. Aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru acele daruri pe care le-am căpătat prin venirea în lume a Fiului Său Unul Născut. Noi împărtăşim Tradiţia duhovnicească comună a primului mileniu al creştinătăţii. Martori ai acestei Tradiţii sunt Preasfânta Maica Domnului, Fecioara Maria, şi sfinţii pe care îi venerăm. Printre ei sunt numeroşi mucenici care şi-au arătat fidelitatea lui Hristos şi care au devenit „sămânţa creştinătăţii”.
  3. În pofida Tradiţiei comune a primelor zece decenii, catolicii şi ortodocşii, pe parcursul a circa o mie de ani, sunt lipsiţi de comunicare în Euharistie. Noi suntem divizaţi de rănile, provocate de conflictele unui trecut îndepărtat şi apropiat, suntem divizaţi şi de diferenţele, moştenite de la predecesorii noştri, în înţelegerea şi explicarea credinţei noastre în Dumnezeu, unul în Trei Fiinţe – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Noi suntem întristaţi pentru pierderea unităţii, ca urmare a slăbiciunii şi păcatului omenesc, care s-a produs în pofida rugăciunii lui Hristos Mântuitorul ca Prim sfinţit ierarh: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In. 17:21).
  4. Fiind conştienţi de numeroasele impedimente pe care va trebuie să le depăşim, noi ne manifestăm speranţa că întâlnirea noastră îşi va aduce contribuţia la realizarea acelei unităţi poruncite de Dumnezeu, pentru care se ruga Hristos. Fie ca întâlnirea noastră să inspire pe creştinii din întreaga lume ca să-L cheme cu o nouă râvnă pe Domnul, rugându-se pentru unitatea deplină a tuturor ucenicilor Lui. Fie ca ea – într-o lume care aşteaptă de la noi nu doar cuvinte, dar şi fapte – să devină un simbol al speranţei tuturor oamenilor de bună credinţă.
  5. Fiind hotărâţi de a înfăptui toate cele trebuincioase pentru a depăşi discordanţele istorice moştenite, noi dorim să unificăm eforturile noastre pentru mărturisirea Evangheliei lui Hristos şi a moştenirii comune a Bisericii primului mileniu, oferind în comun un răspuns la provocările lumii contemporane. Ortodocşii şi catolicii trebuie să înveţe să ducă mărturia comună a adevărului în acele domenii, în care e posibil şi necesar a o face. Civilizaţia umană a păşit în perioada schimbărilor epocale. Conştiinţa creştină şi responsabilitatea păstorească nu ne permit să rămânem inactivi în faţa provocărilor care cer un răspuns comun.
  6. Privirea noastră este îndreptată, întâi de toate, către acele regiuni ale lumii, unde creştinii sunt supuşi prigonirilor. În multe ţări ale Orientului Mijlociu şi ale Americii de Nord fraţii şi surorile noastre întru Hristos sunt nimiciţi cu familii, sate şi oraşe întregi. Bisericile lor sunt supuse distrugerii şi prădării barbare, relicvele sfinte – profanării, monumentele – distrugerii. În Siria, Irak şi alte ţări ale Orientului Mijlociu are loc un exod masiv al creştinilor din acele pământuri, de unde a început răspândirea credinţei noastre şi unde ei au locuit de pe vremurile apostoliceşti împreună cu alte comunităţi religioase.
  7. Noi adresăm un apel către comunitatea internaţională pentru a trece la acţiuni imediate în vederea preîntâmpinării gonirii creştinilor din Orientul Apropiat. Ridicându-ne vocea în apărarea creştinilor prigoniţi, noi compătimim şi suferinţele adepţilor altor tradiţii religioase, care devin jertfe ale războiului civil, ale haosului şi violenţei teroriste.
  8. În Siria şi în Irak această violenţă a răpit mii de vieţi, lăsând fără un acoperiş de asupra capului şi mijloace de existenţă milioane de oameni. Chemăm comunitatea mondială de a-şi uni rândurile, ca să oprim violenţa şi teroarea şi totodată să contribuim prin dialog la instaurarea cât mai grabnică a păcii civile. Este necesar un ajutor umanitar la scară largă pentru poporul suferind şi refugiaţii din ţările vecine.

Rugăm pe toţi acei care pot influenţa destinul tuturor celor răpiţi, inclusiv al mitropoliţilor de Aleppo Paul şi Yohanna Ibrahim, sechestraţi în aprilie 2013, să întreprindă totul ce e necesar pentru eliberarea lor cât mai grabnică.

11. Ridicăm rugăciuni către Hristos, Mântuitorul lumii, pentru instaurarea păcii care este „roada dreptăţii” (Is. 32:17) pe pământul Orientului Mijlociu, pentru fortificarea coexistenţei frăţeşti între diversele etnii aflate acolo, între Biserici şi religii, pentru reîntoarcerea refugiaţilor în casele lor, pentru vindecarea răniţilor şi odihna sufletelor celor omorâţi fără de vină.

Noi adresăm către toate părţile, care se pot pomeni atrase în conflict, un apel fierbinte de a manifesta o bună credinţă şi de a se aşeza la masa tratativelor. În acelaşi timp este necesar ca şi comunitatea internaţională să folosească toate eforturile posibile, ca să pună capăt terorismului cu ajutorul unor acţiuni comune, coordonate. Chemăm toate ţările, atrase în lupta cu terorismul, la acţiuni responsabile, echilibrate. Chemăm pe toţi creştinii şi pe toţi credincioşii în Dumnezeu la o rugăciune specială către Creatorul lumii, ca El să păstreze creaţia Sa de la distrugeri şi să nu admită un nou război mondial. Pentru ca pacea să fie durabilă şi trainică, sunt necesare eforturi deosebite, orientate spre reîntoarcerea la valorile comune care ne unesc, bazate pe Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos.

  1. Noi ne închinăm în faţa curajului celor care cu preţul propriei vieţi mărturisesc despre adevărul Evangheliei, preferând moartea decât lepădarea de Hristos. Credem că martirii vremurilor noastre, care aparţin diverselor Biserici, dar uniţi prin suferinţă comună, sunt chezăşia unirii creştinilor. Către voi, cei ce suferiţi pentru Hristos, îşi îndreaptă cuvântul apostolul Lui: „Iubiţilor!.. întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1 Pet. 4:12-13).
  2. În această epocă tulbure este necesar un dialog interreligios. Discrepanţele în înţelegerea adevărurilor religioase nu trebuie să fie un impediment pentru oamenii de diverse confesii să trăiască în pace şi concordie. În condiţiile actuale liderii religioşi poartă o responsabilitate deosebită pentru educarea păstoriţilor lor în spiritul respectului faţă de convingerile celor care aparţin la alte tradiţii religioase. Sunt absolut inacceptabile încercările de justificare a acţiunilor criminale prin sloganuri religioase. Nici o crimă nu poate fi săvârşită în numele lui Dumnezeu, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii” (1 Cor. 14:33).
  3. Mărturisind despre înalta valoare a libertăţii religioase, noi aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru renaşterea fără de precedent a credinţei creştine, care are loc actualmente în Rusia şi în multe ţări ale Europei de Est, unde timp de decenii au domnit regimuri ateiste. Astăzi obezile ateismului militant sunt date jos şi în multe locuri creştinii pot mărturisi liber credinţa lor. Într-un sfert de veac aici au fost ridicate zeci de mii de noi biserici, sunt deschise sute de mănăstiri şi instituţii de învăţământ teologic. Comunităţile creştine efectuează o activitate largă socială şi de caritate, acordând un ajutor divers celor nevoiaşi. Ortodocşii şi catolicii deseori muncesc umăr la umăr. Ei apără bazele comune duhovniceşti ale traiului uman în comun, mărturisind despre valorile evanghelice.
  4. În acelaşi timp, noi suntem îngrijoraţi de situaţia care se creează în multe ţări, unde creştinii se ciocnesc tot mai mult de limitarea libertăţii şi drepturilor religioase de a-şi mărturisi convingerile, de a vieţui în conformitate cu ele. În particular, noi vedem că transformarea unor ţări în societăţi secularizate, străine oricărei memorii despre Dumnezeu şi adevărul Lui, duce la un pericol serios pentru libertatea religiei. Suntem îngrijoraţi de limitarea în prezent a drepturilor creştinilor, fără a mai vorbi de discriminarea lor, când unele forţe politice, conducându-se de ideologia secularistă, devenind de atâtea ori agresive, sunt hotărâte să-i expulzeze la periferia vieţii sociale.
  5. Procesul integrării europene, care a început după veacuri de conflicte sângeroase, a fost acceptat de mulţi oameni cu speranţă, ca fiind o chezăşie a păcii şi securităţii. În acelaşi timp noi avertizăm împotriva unei atare integrări care nu respectă identitatea religioasă. Fiind deschişi către contribuţia altor religii în civilizaţia noastră, suntem convinşi că Europa are nevoie de fidelitate faţă de rădăcinile sale creştine. Chemăm pe creştinii din Europa de Vest şi de Est să-şi unească eforturile pentru mărturisirea în comun a lui Hristos şi a Evangheliei, ca Europa să-şi păstreze sufletul, format de tradiţia creştină care numără două mii de ani.
  6. Privirea noastră este îndreptată către oamenii care se află în situaţii dificile, care îşi duc viaţa în condiţii de sărăcie extremă, în acelaşi timp când bogăţiile materiale ale omenirii sunt în creştere. Noi nu putem rămâne indiferenţi faţă de soarta a milioane de emigranți şi refugiaţi, care bat la uşa ţărilor bogate. Consumul nesăbuit, caracteristic pentru unele state dintre cele mai dezvoltate, secătuiește rapid rezervele planetei noastre. Inegalitatea crescândă în repartizarea bunurilor materiale mărește sentimentul de injustiţie, inoculat de sistemul relaţiilor internaţionale.
  7. Bisericile Creştine sunt chemate să apere echitatea, respectul faţă de tradiţiile popoarelor şi solidaritatea în fapte faţă de toţi cei aflaţi în suferinţă. Noi, creştinii, nu trebuie să uităm că „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumnezeu şi-a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, pe cele ce nu sunt, ca nici un trup să nu se laude înaintea lui Dumnezeu” (1 Cor. 1:27-29).
  8. Familia este concentrarea firească a vieţii omului şi a societăţii. Noi suntem îngrijoraţi de criza în familie din multe ţări. Ortodocşii şi catolicii, împărtăşind una şi aceeaşi înţelegere despre familie, sunt chemaţi să mărturisească despre familie ca fiind o cale către sfinţenie, fidelitate a soţilor unii faţă de alţii, hotărâre a lor de a naşte şi educa copii, solidaritate între generaţii şi respect faţă de cei neputincioşi.
  9. Familia este fondată pe căsătorie ca fiind un act al dragostei libere şi fidele între un bărbat şi o femeie. Dragostea fortifică uniunea lor, îi învaţă să se accepte unul pe altul ca pe un dar. Căsătoria este o şcoală a dragostei şi a fidelităţii. Noi regretăm că alte forme de concubinaj actualmente sunt egalate cu această uniune, iar concepţia sfinţită de tradiţia biblică despre maternitate şi paternitate ca fiind o vocaţie deosebită a bărbatului şi a femeii în căsătorie, este eliminată din conştiinţa societăţii.
  10. Chemăm pe fiecare la respectul faţă de dreptul inalienabil la viaţă. Milioane de prunci sunt lipsiţi de posibilitatea de a vedea lumina zilei. Glasul sângelui copiilor nenăscuţi strigă către Mine (Fac. 4:10).

Răspândirea aşa-numitei eutanazii duce la faptul că cei bătrâni şi bolnavi încep să se simtă ca o povară excesivă pentru apropiaţii lor şi societatea în întregime.

Ne exprimăm îngrijorarea faţă de folosirea tot mai extinsă a tehnologiilor reproductive biomedicale, deoarece manipularea cu viaţa umană este un atentat la bazele existenţiale ale omului, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Considerăm o datorie a noastră să amintim despre caracterul obligatoriu al principiilor morale creştine, bazate pe respectul faţă de demnitatea omului, care este chemat la viaţă în conformitate cu intenţia Creatorului său.

  1. Noi dorim să adresăm azi un cuvânt aparte către tineretul creştin. Voi, tinerii, trebuie să nu vă îngropaţi talentul (Mt. 25:25), dar să folosiţi toate capacităţile dăruite de Dumnezeu pentru afirmarea în lume a adevărului lui Hristos, pentru înfăptuirea în viaţă a poruncilor evanghelice despre dragoste pentru Dumnezeu şi aproapele. Nu vă fie frică să mergeţi împotriva curentului, apărând adevărul lui Dumnezeu, de care nu întotdeauna ţin cont standardele seculariste contemporane.
  2. Dumnezeu vă iubeşte şi de la fiecare dintre voi aşteaptă că veţi fi ucenicii şi apostolii Lui. Deveniţi lumina lumii, ca cei din jur, văzând faptele voastre cele bune, să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri (Mt. 5:14-16). Educaţi-vă copiii în credinţă creştină, transmiteţi-le mărgăritarele preţioase ale credinţei (Mt. 13-46), pe care voi aţi primit-o de la părinţii şi străbunii voştri. Să nu uitaţi că „aţi fost cumpăraţi cu preţ” (1 Cor. 6:20) – cu preţ de moarte pe cruce a Omului şi Dumnezeului Iisus Hristos.
  3. Ortodocşii şi catolicii sunt uniţi nu doar de Tradiţia comună a Bisericii din primul mileniu, dar şi de misiunea propovăduirii Evangheliei lui Hristos în lumea contemporană. Această misiune presupune un respect reciproc al membrilor comunităţilor creştine, exclude orice formă de prozelitism.

Noi nu suntem concurenţi, dar fraţi, pe această concepţie noi trebuie să ne bazăm în toate acţiunile noastre, în relaţiile unora faţă de alţii şi faţă de lumea exterioară. Chemăm pe catolicii şi ortodocşii din toate ţările să înveţe a convieţui în pace, dragoste şi a gândi la fel unii pentru alţii (Rom. 15:5). Este inadmisibil de a folosi mijloace nepermise pentru impunerea credincioşilor de a trece dintr-o Biserică în alta, încălcând libertatea lor religioasă şi tradiţiile personale. Noi suntem chemaţi să înfăptuim în viaţă porunca apostolului Pavel şi să binevestim acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidim pe temelie străină (Rom. 15:20).

  1. Sperăm că întâlnirea noastră îşi va aduce contribuţia la împăcare acolo, unde există neînţelegeri între greco-catolici şi ortodocşi. Astăzi este evident că metoda „uniaţilor” din veacurile precedente, care prevedea aducerea unei comunităţi în uniune cu alta prin ruperea ei de la Biserica sa, nu este o cale ce duce la restabilirea unităţii. În acelaşi timp, comunităţile bisericeşti, care au apărut în urma unor circumstanţe istorice, au dreptul la existenţă şi la satisfacerea necesităţilor duhovniceşti ale credincioşilor lor, tinzând la instaurarea păcii cu vecinii. Ortodocşii şi greco-catolicii au nevoie de conciliere şi de găsire a unor forme acceptabile de coexistenţă.
  2. Noi suntem întristaţi în legătură cu confruntarea din Ucraina, care a răpit deja mulţime de vieţi omeneşti, care a adus nenumărate suferinţe locuitorilor paşnici, care a aruncat societatea într-o criză profundă de ordin economic şi umanitar. Chemăm toate părţile participante la conflict să dea dovadă de înțelepciune, solidaritate socială şi acţiuni efective de pacificae. Chemăm Bisericile noastre în Ucraina să muncească pentru realizarea unei concordii sociale, să se abţină de la participarea în lupte şi să nu susţină dezvoltarea ulterioară a conflictului.
  3. Ne exprimăm speranţa că schisma între creştinii ortodocşi din Ucraina va fi depăşită în baza normelor canonice existente, că toţi creştinii ortodocşi ai Ucrainei vor convieţui în pace şi bună înţelegere, iar comunităţile catolice ale ţării vor contribui la aceasta, ca frăţia noastră creştină să fie şi mai evidentă.
  4. În lumea contemporană – diversă şi totodată unită printr-un destin comun – catolicii şi ortodocşii sunt chemaţi să conlucreze întru vestirea Evangheliei mântuirii, pentru mărturia comună despre demnitatea morală şi libertatea autentică a omului, „ca lumea să creadă” (In. 17:21). Lumea aceasta, în care în mod vertiginos sunt subminate temeliile duhovniceşti ale existenţei umane, aşteaptă de la noi o mărturie puternică creştină în toate domeniile vieţii personale şi sociale. De faptul dacă noi, într-o epocă decisivă, vom putea duce mărturia Duhului adevărului, depinde în bună parte viitorul omenirii.
  5. În declararea fără de frică a adevărului lui Dumnezeu şi a Bunei vestiri mântuitoare, să ne ajute Dumnezeu cel Întrupat Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, care ne întăreşte în duh cu făgăduinţa Lui adevărată: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia” (Lc. 12:32).

Hristos este izvorul bucuriei şi al speranţei. Credinţa în El transformă viaţa omului, o umple de sens. De aceasta s-au convins toţi acei, despre care putem spune prin cuvintele apostolului Petru: „Odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; voi care odinioară n-aveaţi parte de milă, iar acum sunteţi mântuiţi” (1 Pet. 2:10).

  1. Cuprinşi de mulţumire pentru darul înţelegerii reciproce, arătat la întâlnirea noastră, ne adresăm cu nădejde la Preasfânta Maica lui Dumnezeu, rugând-O prin cuvintele vechii rugăciuni: Chemăm adâncul milostivirii Tale, Născătoare de Dumnezeu Fecioară. Fie ca Preabinecuvântata Fecioara Maria prim mijlocirea Sa să întărească frăţia tuturor celor care o venerează, ca ei într-un timp determinat de Dumnezeu să fie adunaţi în pace şi unire de cuget într-un singur popor al lui Dumnezeu, slăvit fie numele Sfintei Treimi de o Fiinţă şi Nedespărţită!

Patriarhul Moscovei

şi al întregii Rusii Chiril

Episcopul Romei,

Papa Bisericii Catolice Francisc

12 februarie 2016, Havana (Cuba).

Anunțuri

Curtea Suprema de Justiție: „Episcopul Marchel are dreptul la libertatea de exprimare. El și-a manifestat religia și convingerea”

PS MArchelPreasfințitul Marchel a câștigat la Curtea Supremă de Justiție procesul de judecată cu Centrul de informații „Genderdoc-M”. Preasfințitul Marchel a fost reprezentat în proces de către avocatul Pavel Midrigan, care a refuzat să ia bani pentru munca sa specificând că o face pentru binele nepoților și a tuturor copiilor din Moldova.

Reprezentanții organizației l-au acționat în judecată pe episcop după ce acesta a declarat în cadrul unui interviu TV că 92 la sută din homosexuali sunt purtători de HIV SIDA sau sunt bolnavi de SIDA și de aceea nu ar trebui angajați în instituțiile educaționale, cele de ocrotire a sănătății și în instituțiile de alimentare publică.

Avocații „Genderdoc-M” au calificat aceste declarații ca fiind un discurs de ură și incitare la discriminare și au cerut în judecată obligarea episcopului să dezmintă declarațiile și să achite un prejudiciu moral de circa 12 mii de lei.

Judecătoria Bălți și Curtea de Apel Bălți i-au dat câștig de cauză Centrului „Genderdoc-M”, dar la 16 septembrie 2015 Curtea Supremă de Justiție a constatat că declarațiile făcute de ierarh reprezintă doar niște „judecăți de valoare” care nu pot fi pedepsite.

„Colegiul conchide că, recurentul Episcopului de Bălţi şi Făleşti, Marchel, prin discursul său din interviu şi-a manifestat religia şi convingerea conform învăţăturilor pe care le împărtăşeşte, axându-se pe dogmele religiei creştin-ortodoxe, exteriorizând în acest sens activitatea religioasă, activitate care se manifestă prin răspândirea învăţăturii de credinţă, desfăşurarea activităţilor de propăvăduire a învăţăturilor creştin-ortodoxe, or, prin prisma reglementărilor Convenţiei europene a Drepturilor Omului, aceasta reprezintă o libertate garantată într-o societate democratică. Mai mult, discursul Episcopului Marchel după natura sa juridică şi efectele produse reprezintă o normalitate a activităţii sale şi nu o excepţie, în acest sens, în interviu s-a reiterat aspecte din Biblie conform cărora „homosexualitatea este un păcat”, iar Biserica nu condamnă păcătosul, ci modul păcătos de viaţă al omului. Respectiv, menţionează Colegiul, discursul invocat a fi discriminatoriu şi ofensator nu ţine de un îndemn de a discrimina pe unele persoane, după careva criterii, dar îndeamnă de a nu duce un mod de viaţă păcătos.

Mai mult, menţionează Colegiul, discursul Episcopului Marchel mai este garantat şi prin prisma reglementărilor din Art. 10 al Convenţiei europene a Drepturilor Omului, conform cărora, orice persoană are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere”, se arată în decizia de judecată adoptată de judecătorii Iulia Sârcu, Galina Stratulat, Iurie Diaconu, Ion Corolevschi, Iuliana Oprea.

Episcopul de Bălți și Fălești pare mulțumit că instanțele de judecată au pledat pentru libertatea de exprimare și i-au asigurat respectarea dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.

„A fost nevoie de trei ani de umilinţă, îngrijorare şi certuri. Slavă Domnului că totul a trecut. Eu voi continua să mă rog, să slujesc şi să îndrum oamenii pe calea cea bună, să se păzească de aceşti fraţi rătăciţi ai noştri. Ei nu merită altceva decât milă şi compătimire”, a spus vladâca Marchel.

Potrivit rapoartelor oficiale, din anul 1999 până în prezent, Centrul de informaţii GenderDoc-M a cheltuit pentru „realizarea lobbysmului în interesele gay-lor, bisexualilor şi transsexualilor în structurile internaţionale şi în interiorul Republicii Moldova” și pentru alte activități circa 2 milioane de euro.

Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com/

Surse: publika.md, ziarulnational.md

Clericul Ghenadie Valuță a fost pedepsit „pentru denigrarea imaginii Bisericii Ortodoxe din Moldova”

Valuta la conferintaDiaconul Ghenadie Valuța a fost oprit de a sluji cele sfinte începând cu 1 septembrie 2015 „pentru instigarea la vrajbă și ură, clevetire, neascultarea față de ierarhia bisericească, denigrarea imaginii preoților și defăimarea Bisericii”.

Ghenadie Valuță este președinte al organizației obștești „Pro Ortodoxia” care a protestat vehement împotriva manifestațiilor homosexuale, legalizării islamului, a legii de egalitate a șanselor și a altor legi. La 23 decembrie 2014 el, împreună cu alți preoți și mireni a înaintat mitropolitului Moldovei un plan de „salvare a Ortodoxiei din Republica Moldova” în care cerea inclusiv aplicarea unor sancțiuni mai aspre pentru  „preoții  implicați în afaceri murdare, excrocherii, beții  sau a celor cu două căsătorii”, eliminarea presiunii financiare asupra bisericilor din parohii, instituirea cursurilor de perfecţionare a preoţilor, reluarea editării publicaţiei lunare „Altarul Credinţei”, îmbunătățirea calității învățămîntului teologic din Moldova, precum și  „respectarea statutului BOM și convocarea Adunării Generale a Bisericii o dată la 2-4 ani”.

Decizia semnată de mitropolitul  Chișinăului și al întregii Moldove Vladimir a intrat în vigoare la 1 septembrie 2015 și a fost luată ca urmare a consultărilor ierarhilor, stareților de mănăstiri, protopopilor și a judecății mitropolitane”. Potrivit site-ului oficial al mitropoliei Moldovei hotărârea este valabilă până la „aducerea pocăinței depline” în fața Bisericii.

Episcopul Anatolie de Cahul și Comrat susține oprirea din slujire a diaconului Ghenadie Valuța. „Foarte târziu a fost oprit” – a comentat Prea Sfințitul într-o discuție telefonică.

Episcopul vicar Ioan Moșneguțu a menționat pentru bloggul „Pietrele Vorbesc” că sancționarea diaconului  Ghenadie Vuluță a fost efectuată la insistența protopopilor din Chișinău drept urmare a unei decizii anterioare a Judecății Bisericești, iar mitropolitul Vladimir a dat dovadă de „îndelungă răbdare și milostenie” pentru că nu l-a pedepsit imediat pe cleric, ci a preferat să aștepte ca acesta să-și îndrepte greșelile. Totodată Moșneguțu a specificat că IPS Vladimir care este episcop eparhiot al eparhiei de Centru, în care activează diaconul Ghenadie Vuluță, ar fi putut să-l oprească din slujire încă în anul 2014, fără a consulta opinia altor ierarhi și structuri bisericești.

Președintele Judecății Bisericești preotul Valeriu Potoroacă a explicat că în anul 2014 judecata a cercetat activitatea lui Ghenadie Valuță, recomandând Înalt Preasfințitului Vladimir să-l oprească din slujire pentru protestele din fața mitropoliei, prin care cerea mai multe lucruri inclusiv „pedepsirea conducătorilor statului care duc țara în Europa”. Potrivit sfinției sale, diaconul a promis atunci mitropolitului că va înceta protestele, dar la 31 august 2015 acestea au fost reluate, pe gardul mitropoliei fiind afișată o pancartă în care mitropolitul este îndemnat să apere Biserica.

14517Diaconul Valuță consideră că oprirea sa din slujire este o răzbunare pentru insistența cu care a cerut convocarea Sinodului BOM pentru a aborda mai multe probleme stringente, inclusiv promovarea homosexualității. Valuță a declarat pentru „Pietrele Vorbesc” că, după cele două luni de proteste în fața mitropoliei în anul 2014 a fost acuzat de mai multe ori că ar fi unealta episcopului de Bălți și Fălești și a comuniștilor, când, de fapt, el urmărea să urgenteze convocarea unui Sinod care să discute mai multe probleme bisericești, având susținerea mai multor preoți și chiar ierarhi.

În opinia lui, mitropolitul a fost influențat de un grup de persoane care îl învinuiesc că ar fi implicat în publicarea de către Ziarul de Gardă a unuii articol critic la adresa mitropolitului, în care au apărut și câteva fotografii de scandal preluate imediat de mai multe mijloace de informare în masă. În cadrul unei conferințe de presă Valuță a jurat cu mâna pe Biblie că nu este vinovat de răspândirea acestor fotografii. „Nu pe mine m-au pedepsit, ci pe Hristos și Biserica lui”, a scris diaconul pe pagina de internet a organizației „Pro Ortodoxia”.

În opinia unor observatori, oprirea temporară din slujire a lui Ghenadie Valuță crează un precedent periculos în biserică, chiar dacă acțiunile lui sunt uneori nepotrivite sau radicale.

Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com/

PS Marchel: „Regret sărăcia minții unor jurnaliști care văd în mine doar un antieuropean” (I)

Episcopul de Balti si Falesti Marchel

– un interviu despre chibzuință și valori europene, incidentul cu icoana cuviosului Serghie de Radonej și politicieni mincinoși

Episcopul de Bălți și Fălești, Prea Sfințitul Marchel este una din cele mai influente voci în Biserica Ortodoxă din Moldova. Chiar dacă poziția și fermitatea lui deranjează, mai ales Puterea și mass-media, însă creștinii, dar și unii necreștini îl simpatizează pentru curajul de a înfrunta conducătorii statului, atunci când aceștia votează legi și propagă ideologii pe care Biserica le consideră dăunătoare pentru popor. Cuvântul lui aspru și tăios pe unii îi supără, pe alții îi călăuzește și îi inspiră, pentru că, Preasfinția Sa își ia în serios misiunea de păstor și slujitor al Domnului. Cel puțin așa ni s-a părut nouă în timpul discuției, pe care am avut-o într-un local din apropierea Bisericii „Constantin și Elena” unde slujește ca episcop.  

– Prea Sfințite, în predica de astăzi din Duminica Învierii fiului văduvei din Nain ați îndemnat lumea să chibzuiască cum se cuvine pe cine să voteze la scrutinul din 30 noiembrie. Spuneți-ne, cine dintre actualii lideri vă inspiră încredere sau poate chiar simpatie. Este cineva pentru care ați vota la viitoarele alegeri? Vă întreb acest lucru pentru că, sînteți și cetățean al Republicii Moldova, pe lângă faptul că sunteți episcop de Bălți și Fălești și ocupați o funcție importantă în ierarhia bisericească.

-Igor, regret foarte mult că ai înțeles că îndemnul meu la chibzuință s-ar referi numai la alegerile parlamentare în pragul cărora suntem. Vreau să zic că a fost o chemare la chibzuință în general, nu doar în politică, dar inclusiv și în politică. Probabil, că am pomenit și de politică măcar și pentru faptul că ne aflăm în vremea măcinării, dacă vreți, vremea când trecem anumite testări, rezultatele cărora se vor face simțite anume în următorii patru ani. Am îndemnat, în genere la chibzuință: la chibzuință când ne alegem profesia, la chibzuință când ne alegem locul de trai, la chibzuință atunci când ne alegem a doua jumătate pentru a ne așeza viața întru viitor.

Într-un cuvânt, un lucru chibzuit, după mine, este un lucru cântărit, un lucru bine gândit, un lucru bine rugat, cerut de la Dumnezeu și anume aceasta am avut în vedere când am chemat la chibzuință. Dar, fiindcă suntem înainte de alegeri, am îndemnat oamenii la chibzuință ca să facă alegerea corectă pentru țară. Cred că nimeni nu mă va condamna, nimeni nu-și va exprima dezacordul pentru o astfel de poziție. Acum țara se află într-un pericol oarecare, acum țara se află la o răscruce. Ne aflăm la momentul când trebuie să spunem „da” sau „nu” referitor la o parte (direcție n.a.) sau alta. Și atunci când reperele noastre duhovnicești, bisericești, creștinești se strivesc cu cea mai mare vehemență de unii dintre cei care ar trebuie să le apere, iată anume aceasta mă face să îndemn poporul la chibzuință inclusiv și la alegeri.

Mă voi abține să dau nume și să menționez preferințele mele politice, pentru că și fără de aceasta sunt, deseori, condamnat, se spune că episcopul Marchel, care are o funcție bisericească, se amestecă în politică. Mai puțini sunt cei care înțeleg, care văd cum stau lucrurile pe față: nu eu mă amestec în politică, ci politicienii ca tâlharii în întunecimea nopții sar în curtea Bisericii și strivesc tot ce pot, strivesc tot ce doresc, strivesc tot ce le permitem noi să strivească. Eu încerc să le spun acestor politicieni fără de rușine, fără de credință, fără de simțul măsură: „Domnilor, plecați de la noi!” Iată în sensul acesta îi numesc pe cei mai anticreștini pe nume. În caz contrar, dacă nu s-ar fi întamplat lucrurile despre care vă vorbesc eu, vă asigur că o sută de ani nu aș fi numit nici un nume al unui politician.

John-Kerry-Chisinau-politicieni-conducerea1Dar fiindcă ei înșiși se amestecă în treburile bisericești, demolând tot ce zidim noi fărimitură cu fărâmitură, bucățică cu bucățică ani și poate chiar zeci de ani de-a rândul; ei, care printr-o simplă semnătură ministerială care costă câțiva bănuți risipesc tot ce am zidit noi în plan moral timp de zeci de ani. Iată împotriva acestora eu vreau să mă ridic și să le spun: „Domnilor, stați! Nu acesta este platoul, segmentul unde dvs. trebuie să activați ca politicieni. Dați cărbuni la lume, că suntem în prag de iarnă, dați lemne, dați-le salarii decente, ca să aibă cu ce plăti facturile pentru servicii comunale și să poată achiziționa câte ceva pentru zile negre!”.

Iată aici, dlor politicieni, ar trebui să vă manifestați și pe urmă să aveți cu ce vă înfățișa în fața poporului și să puteți spune „Noi v-am ajutat și vom face acest lucru și mai departe, iată votați pentru noi”. Dar atunci când dumneata îmi scoți denumirea și fenomenul de mamă și de tată din mitrică, din certificatul de naștere al copiilor, atunci când dumneata propui să înlocuim denumirea de mamă și de tată care este în sângele nostru, în rădăcinile rădăcinilor noastre… propui să le numim cu așa cuvinte precum „părintele numărul 1” și „părintele numărul 2”, atunci când dumneata islamizezi țara care este creștină de la începuturile ei, atunci când dumneata demolezi tot ce este creștinesc aducând, ca să zic așa, în ograda legii pe cei fărădelege, pe cei fără de rușine, pe cei care strică tot, pe cei pe care Dumnezeu i-a pedepsit mai aspru ca pe alți păcătoși, atunci cum ar trebui să mă comport eu cu dumneavoastră? Și iată, în sensul de a pune stăvilă acestui fenomen de distrugere în toate sferele sociale ale vieții, inclusiv și în cele duhovnicești, anume pentru aceasta m-am adresat la lume ca să fie mai chibzuiți, să fie mai atenți, să fie mai bine gânditori, să fie mai înțelepți atunci când vor face alegerea.

-Unele organe de presă v-au creat reputația de episcop antieuropean. În legătură cu aceasta vreau să vă întreb, dvs. sunteți pentru sau contra integrării europene și care vă sunt argumentele? Pe ce vă bazați când adoptați o poziție sau alta?

-Regret mult de sărăcia minții și înțelepciunii acelor jurnaliști care au văzut în mine doar un antieuropean. Vreau să zic că este vai și amar de steaua noastră dacă vom gândi la nivelul tălpii gâștii, la nivelul genunchiului de broască. Este vorba că întotdeauna m-am pronunțat împotriva la tot ce este rău, împotriva la tot ce este urât, împotriva la tot ce este incorect și care vine și se implementează la nivel legislativ, impunând întreaga societate moldovenească să trateze cu respect astfel de lucruri. Mă împotrivesc la tot ce este urât și nu frumos ce vine din Europa. Pe de altă parte, cred că doar un descreerat nu-și dorește o deservire europeană în toate sferele: în sfera comercială, în sfera medicală, în sfera asigurărilor. Cine nu-și dorește drumuri europene, cine nu-și dorește salarii europene? În sensul acesta eu îmbrățișez Europa și-i zic bine ai venit! Dar atunci când vin cele mai mari mârșăvenii, iată în fața unei astfel de Europe eu mă împotrivesc. Nu vreau să plătesc cu sufletul, cu curăția sufeltului poporului pentru unele valori absolut necreștinești, absolut urâte, absolut întunecate, pe care conducătorii noștri le învelesc frumos și le numesc valori europene. Împotriva acestora eu mă împotrivesc.

-Să nu vă supărați dacă sunt întrebări mai pipărate…

-Nu mă supăr pe jurnaliști pentru că ei de altceva nu sunt capabil. Mușcați, măi băieți!

Cuviosul Serghie de Radonej-Pe Internet au apărut comentarii mai acide, mai critice legate de un incident cu icoana cuviosului Serghie de Radonej. Noi, adineaori eram într-o cafenea și cineva intrând pe Internet ne-a spus: Uite cineva îl critică pe mitropolit pentru că nu ar fi primit icoana cuviosului Serghie de Radonej la Chișinău. Eu nu știu prea multe detalii despre această icoană, dar pentru că am văzut-o în Biserica „Sfinții împărați Constantin și Elena” unde slujiți dvs. mi-am zis că ar trebui să cunoașteți mai multe despre această întâmplare. Cum a fost?

-Am zis: „Bine ai venit, sfinte preacuvioase părinte Serghie la Bălți!”, la Eparhia de Bălți, l-am întâmpinat cu toată pietatea noastră creștinească, i-am făcut plecăciuni. Am înălțat rugăciuni în speranța că vom fi auziți și blagolsoviți de el. Eu vă pot răspunde la toate întrebările ce țin de Eparhia de Bălți. Dar ceea ce ține de Chișinău, de Eparhia de Centru, vă rog să adresați toate întrebările capului acestei eparhii, mitropolitului Vladimir.

-Bine, cum a ajuns icoana la Bălți?

-La data de 18 iulie, adică la vre-o săptămână după pomenirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel am scris un raport către Preafericitul Chiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii (știți că Biserica Ortodoxă din Moldova este parte organică, este parte armonioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse) și adresându-mă la Patriarhul nostru l-am rugat să blagoslovească venirea acestei mari sfințenii pe pământurile moldovenești. Patriarhul a răspuns pozitiv și m-a readresat să coordonez toate chestiunile ce țin de aducerea icoanei cu părintele Pavel, blagocinul Lavrei Sfintei Treimi sau Serghiev Posad, cum îi zic credincioșii. Blagocinul mi-a spus categoric, că icoana nu trebuie transportată în portbagajul avionului, nu trebuie iradiată cu raze Renghen in timpul controalelor cu scaner pentru că are de suferit pictura.

Mai mult decât atât. Am fost rugați ca icoană să fie transportată prin zona VIP pentru că, pe bună dreptate este un lucru sfânt și după cum știți …mă rog, vameșii sunt diferiți, sunt și mai credincioși, și mai puțini credincioși, și necredincioși. Calculând eu toate acestea și timpul pe parcursul căruia icoana urma să se afle în Eparhia Bălți, plus obligațiunea de a caza doi monahi însoțitori ai icoanei am constatat că este prea costisitor pentru mine și am rugat Patriarhul să găsească posibilități finaciare pentru a transporta icoana în Eparhia de Bălți. Am cerut icoana pentru perioada începând cu 28 octombrie, așa era mai convenabil pentru mine, dar au hotărât acolo sus ca icoana să vină începând cu data de 11 octombrie și au găsit și mijloace financiare pentru transportarea icoanei; l-au găsit pe președintele campaniei „Iubesc Moldova” Igor Dodon, care și-a asumat cheltuielile finaciare pentru transportarea icoanei tur-retur și pentru întreținerea însoțitorilor icoanei.

Iată așa a nimerit icoana în Eparhia de Bălți. Vreau să zic că am înștiințat confrații mei, arhiereii din Republica Moldova la ședința Sinodului BOM din 3 septembrie că va veni icoana. Am înțeles că atunci nu au acordat atenția cuvenită sau cel puțin atenție suficientă, pentru că acum, discutând cu unii din ei, mi-am dat seama că Prea Sfințiile lor au înțeles că e vorba de o altă icoană dăruită fiecărei eparhii de către un alt politician, Renat Usatâi. Acum suntem în situația în care suntem. Icoana este blagoslovită după discuția mea cu Patriarhul Chiril din 26 septembrie pentru Eparhia de Bălți cu dreptul de a vizita și alte eparhii ale Bisericii Ortodoxe din Moldova. Atât vă pot spune la acest capitol. În rest, singur stau în nedumerire, singur caut răspuns la anumite întrebări. De ce ar trebui refuzată icoana ca să viziteze Chișinăul sau, eu știu, alte eparhii? Chiar nu înțeleg de ce.

-Următoareamea întrebare este despre relația dvs. personală cu liderii politici. Aici voi insista să vorbim pe nume. Pentru că dvs. sunteți o voce puternică în Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova și eu intuesc că este imposibil să nu aveți anumite întâlniri și cu liderii politici. Când zic lideri politici mă refer și la șeful statului, și la primul ministru, și la alți miniștri din Guvern. Nu sînt genul de om care să promoveze scandaluri, dar presa a vuit atunci când dumneavostră ați avut îndrăzneala de a-l numi pe șeful statului „om de nimic”. Era, dacă nu greșesc, în contextul planificării vizitei Patriarhului Chiril la Chișinău. Dacă e să fiu și mai concret, care este relația dumneavoastră cu președintele Timofti, cu liderul PLDM Vlad Filat, cu liderul Partidului Comuniștilor, Vladimir Voronin? Vă întreb pentru că, uneori, când discuți personal cu oamenii publici la un pahar de ceai, înțelegi că ei sunt altfel decât îi prezintă presa.

-(zâmbind) La un pahar de ceai, ziceți?

IMG_8811Vasăzică, eu clasific politicienii în două tabere: mai creștini și mai puțin creștini. Așa cum pomul se cunoaște după roade, tot așa și creștinul după fapte. Cu unii politicieni discut mai des, mă văd mai des și discuțiile cu ei îmi provoacă un interes oarecare. Sunt însă alții, pe care i-ați nominalizat și dumneavoastră, cu care nici nu vreau să am nimic și această dorință este reciprocă. Am în vedere liderii Alianței și, printre ei, inclusiv și președintele țării Nicolae Timofti. Vreau să zic că produsul lucrării lor la conducerea statului eu îl calific ca fiind anticreștin. Dacă vreți să vă convingeți de aceasta pur și simplu răsfoiți acele legi pe care ei le-au adoptat, și le-au promovat, și le-au promulgat atât de rapid, încât rămâi nedumerit: la ce bun? de ce este necesară o astfel de accelerare? atunci când unele legi, cu adevărat folositoare pentru întreaga societate stau, așteaptă promulgarea șefului statului luni întregi, jumătate de an. Și, în același timp, alte legi atât de distrugătoare de suflet cum ar fi legea de egalitate a șanselor a fost peste noapte sau a doua zi promulgată de Timofti, președintele țării.

Vreau să vă destăinui altceva, atunci când a fost ales el, cu unele abateri de la graficul de timp: era anunțată alegerea președintelui pentru orele 10.00 și l-au ales și l-au întărit la orele 8:15; undeva pe la 8:45, adică peste jumătate de oră, prima felicitare primită de Nicolai Vasilevici Timofti în calitate de Președinte al Republicii Moldova a venit din partea Preafericitului Patriarh Chiril, împotriva vizitei căruia el s-a ridicat. Și măcar n-a avut până la urmă bărbăția să zică: „Da, uite eu m-am pronunțat împotriva vizitei Patriarhului Chiril în Republica Moldova din motivele cutare și cutare”.

Dar, după intervenția mea drastică, vreau să o calific ca fiind drastică, conștient drastică, a zis: „Domnilor, păi eu n-am zis nimic împotriva venirii Patriarhului”. Domnule, ai bărbăție sau ești ca o trestie bătută de vânt? Deci, cu astfel de oameni eu nu vreau să am de a face, nu vreau nici să mă întâlnesc, pentru că consider discuția cu dânșii pur și simplu o pierdere de timp. Aș putea să-i numesc și pe ceilalți, dar nu știu dacă nu le fac prea multă cinste, am în vedere ceilalți conducători ai partidelor de guvernământ sau ai Alianței, pentru că ei vorbesc una și fac alta.

La unul dintre ei, fără să-i numesc numele, m-am întânit cu nouă zile înainte de votarea acestei legi păcătoase, pe bună dreptate păcătoasă, anticreștină și antiumană (pe care au adoptat-o la 25 mai 2012); am fost la dumnealui personal, l-am avut nu o singură dată oaspete în casa mea și el m-a asigurat: „Vladâca, întoarce-te la casa ta liniștit, că nu vom mai vota noi această lege, pentru că am doi copii minori și nu vreau ca peste 4-5 ani să mă întrebe, tată, în ce ai transformat tu țara aceasta votând legea aceasta și legiferând gay-i ?”. Nouă zile au fost la mijloc. Cum credeți ce atitudine ar trebui să am eu față de astfel de politicieni care vorbesc una și fac alta?

Nicolae TimoftiI-am catalogat drept mincinoși și nimic mai mult. Este drastic, da. Cum se numește omul care întrebuințează multe țigări? Fumător, nu-i așa? Cum se numește omul care întrebuințează mult alcool? Bețiv. Cum se numește omul care spune neadevăruri? Mincinos. Uite acesta este numele lor. Cu astfel de oameni, nu vreau să am de a face, din simplu motiv că eu mă strădui, vede bunul Dumnezeu, că nu mă strădui pentru interese meschine proprii, dar mă strădui, într-adevăr să corespund misiunii, pe care am îmbrățișat-o conștient: slujesc lui Dumnezeu și poporului credincios. Eu zidesc, ei risipesc. Ce pot avea în comun aceste două categorii de persoane, de oameni atât de antipodici, cu interese diametral opuse? Cred că nimic.

De altfel, dacă s-ar uni împreună aceste persoane antipodice, am avea, cum se numește la ruși un „vinigret”: nimic constant, nimic clar. Iată de ce eu consider că n-ar trebui să pierd timpul să-i conving pe aceștia. Pe ei, apropo, i-au convins stăpânii lor din Europa, care i-au astupat, i-au acoperit cu fel de fel de daruri; iar ei având slăbiciune și docilitate s-au lăsat cuceriți de aceste daruri și acum, dacă vreți, își îndreptățesc datoriile care le au față de stăpânii lor din Europa. Știți cum spune Declarația pentru drepturile omului? Obligațiunea fiecărei guvernări este voința poporului. Cine caută la voința poporului din Republica Moldova? Nimeni. Sunt ei oare conducători ai țării, ai poporului mldovenesc? Eu pun la îndoială acest lucru. În caz contrar, lasă să dovedească că țin cont de doleanțele poporului moldovenesc. Uite atunci o să zic și eu că, pe bună dreptate slujesc poporului, dar nu intereselor proprii.

Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com

(va urma)

Patriarhul Chiril: „Jurnalismul trebuie orientat la gânduri și idei, dar nu la o simplă enumerare a noilor evenimente și fapte”

Discursul PatriarhuluiLa 24 septembrie 2014, în sala Soboarelor bisericești a catedralei „Hristos Mântuitorul”, or. Moscova, a avut loc întâlnirea Preafericitului Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Chiril cu participanții la cel de-al VI-lea Festival internațional al mass-media ortodoxe „Credință și cuvânt”. Societatea informațională. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse s-a adresat către cei prezenți cu un discurs.

Salut cordial pe toți participanții la festival! Sunt bucuros că am posibilitatea să mă întâlnesc din nou și să comunic cu Dumneavoastră. Din timp aș vrea să vă aduc mulțumiri tuturor care deja au expediat întrebări  pe adresa Patriarhului. Însăși luarea cunoștinței de ele a fost pentru mine foarte importantă, deoarece ele indică orientarea intereselor care există azi la acei ce activează azi în mijloacele mass-media bisericești sau în mass-media laice, care reflectă temele religiei și, în special, cele referitoare la ortodoxie.

În primul rând, este important să subliniem că activitatea informațională este azi pentru Biserică nu ceva străin, ci devine un aspect important al activității interne bisericești. Societatea informațională pătrunde cu ușurință în curtea bisericească. Nu mai există nici un fel de pereți – nici orășenești, nici mănăstirești, nici parohiali – care ar putea apăra societatea bisericească de pătrunderea informației ce există în societatea laică. Aceasta este o provocare puternică.

Sarcina Bisericii este una și aceeași pe parcursul mileniilor și noi credem că ea se va păstra neschimbătoare până la sfârșitul veacurilor. Biserica este chemată să continue slujirea Domnului Iisus Hristos, să mărturisească despre adevărul lui Dumnezeu, să ducă oamenii spre mântuire și alt scop Biserica nu are. Toate celelalte pe care le facem – activitatea socială, participarea la dialogul politic, lucrul cu informația și în domeniul informării în masă – se realizează de Biserică doar în măsura în care ea servește cauzei mântuirii omenești.

Unul din elementele importante ale spațiului informațional este știrea. Fără știre nu există spațiu informațional. În legătură cu aceasta apare întrebarea: pot oare știrile bisericești să fie factor de atracție a oamenilor, pot oare să trezească interesul în spațiul informațional? Sunt profund convins că pot, deoarece însăși Buna vestire, Evanghelia, este o știre nu doar pentru generațiile următoare, dar chiar și pentru foarte mulți care cunosc Evanghelia.

Cu mine vor fi de acord acei slujitori ai bisericii, care au o atitudine rațională față de activitate lor de propovăduire. Propovăduirea de obicei se ține pe marginea textului evanghelic sau apostolic. Majoritatea slujitorilor bisericii care au studii și experiență în slujire cunosc practic aceste texte pe de rost sau aproape pe de rost. Se pare că ei nimic nou nu pot afla din această carte. Dar dacă veți privi la acest text din punctul de vedere al celor întâmplate personal cu voi, cu apropiații voștri, cu rudele, cu parohia voastră, cu țara voastră, cu lumea, atunci apare o astfel de abordare a înțelegerii textului, care anterior nu a existat.

Evanghelia este o mare fără fund, fără margini, este un izvor de știri. Anume de aceea propovăduirea Bisericii trebuie să fie actuală prin firea sa. Dacă propovăduirea Bisericii încetează să aducă știrea, dacă enoriașii știu din timp ce va spune părintele paroh referitor la Marta și Maria din textul evanghelic, atunci prea mare interes nu va exista.

Jurnalismul nu poate trăi fără știri, prin urmare jurnalismul trebuie să fie orientat la gânduri și idei, dar nu pur și simplu la enumerarea noilor evenimente și fapte. De obicei jurnalistul este în goană după fapte, ca să fie primul în prezentarea lor. Cu apariția Internetului aceasta a devenit un fel de maladie, deoarece în Internet este indicat timpul exact când este postată știrea. Și dintr-o dată, o, nenorocire – site-ul vecin a postat știrea cu 32 de secunde mai înainte decât tine!

Jurnalismul bisericesc are o cu totul altă abordare a știrilor. Dacă în centrul mesajului nostru către lume, pe care îl aduce jurnalismul bisericesc, va fi o privire nouă a problemelor, a vieții, atunci noi vom fi sursă de știri, poate nu întotdeauna de prima oră, dar care sunt în stare să trezească gândul, să aducă pe oameni la înțelegerea cuvântului lui Dumnezeu, iar cel mai important – la înnoirea înțelegerii propriei persoane și a atitudinii față de lumea ambiantă.

Festivalul mass mediei ortodoxe Credinta si CuvantSă trecem la întrebările concrete. Ce trebuie să facem ca jurnalismul bisericesc să fie actual? Ca el să aducă un astfel de mesaj Bisericii și societății, în jurul căruia vor apărea discuții, s-ar naște un interes real de ordin intelectual și duhovnicesc. Noi trebuie să reieșim din ordinea de zi interioară, care este atât de variată azi. Dar din varia pricini unul din elementele ei interesante nu trezește practic interes în rândul comunității noastre de jurnaliști ai Bisericii.

În cadrul  Bisericii Ortodoxe Ruse este creat un mecanism care nu a existat până acum în cadrul vreo unei Biserici Ortodoxe. Acest mecanism reflectă însăși ideea sobornicității cu o participare largă nu doar a episcopatului, clerului și monahilor, dar și a mirenilor – bărbați, femei, tineret. Este vorba de Adunarea Intersobornicească. Sarcină ei constă în faptul de a ajuta întregii Biserici să adopte decizii necesare pentru realizarea activității păstorești în Biserică, inclusiv legate de problemele acute contemporane.

Lucrul Adunării Intersobornicești este maximal transparent și democratic, fără paternalism. Nimeni nu conduce procesul în așa mod ca să fie cineva izolat și ca însuși procesul să fie orientat în acea albie, care a fost determinat de cineva în prealabil. Totul se naște într-o discuție vie. Iar apoi survine cea mai importantă perioadă – perceperea la nivel general-bisericesc a acestor documente ale Adunării Intersobornicești.

Deseori jurnalistica, inclusiv cea ortodoxă, trece sub o tăcere totală aceste documente, încât această tăcere devine evidentă pentru foarte mulți. De ce se întâmplă aceasta? Doar aici este sursa multor știri de ordin duhovnicesc, intelectual și cât este de important ca la nivelul eparhiilor și parohiilor noastre să fie purtată o discuție la nivel general-bisericesc. Noi trebuie să creștem în cultura discuției general-bisericești privind acele probleme, care sunt la ordinea zilei.

Ca moștenire a anilor nouăzeci (ai secolului trecut – red.) la noi a rămas tendința de a discuta în intonații emoționale, colorate negativ, anumite probleme de ordin bisericesc. Îmi aduc aminte de discuția în jurul limbii slavone bisericești și a celei ruse (la oficierea serviciilor divine). Ea era atât de brutală și nerespectuoasă față de oponenți, încât deseori, când omul era de altă părere, el era supus  prigonirii. Era numit sau conservator și rigorist, sau din contra – reformator. Trecerea discuției general-bisericești la o astfel de tonalitate întotdeauna m-a amărât. Înțelegeam că trebuie să trecem încă o cale lungă ca să revenim la tematica și tonalitatea unei discuții general-bisericești de la începutul secolului al XX-lea, când exista Adunarea Ante-Sobornicească și multe probleme serioase și dificile ale vieții bisericești au început să fie discutate în mod sobornicesc.

Dea Dumnezeu ca în jurul documentelor Adunării Intersibornicești să se formeze o discuție matură, responsabilă bisericească, care ar ajuta la adoptarea unor decizii necesare.

Este evident că în societatea informațională crește rolul profesiei de jurnalist și influența jurnaliștilor asupra temperaturii vieții societății, asupra orientării acelei discuții care se desfășoară în societate. De aici, bineînțeles, vine și marea responsabilitate. Desigur că în ultima vreme, ce să mai ascundem, se coboară nivelul jurnalismului. Și nu pentru că sunt mai puțin oameni capabili – există persoane uimitor de talentate, deștepte, cu studii, care sunt în stare să prevadă evenimentele. Însă un factor nou deseori estompează rolul jurnaliștilor talentați.

Astăzi în postură de jurnalist apare fiecare participant la discuțiile pe Internet. Cuvintele fiecăruia pot pleca în spațiul informațional și se pot atinge de conștiința milioanelor de oameni. Dar dacă înainte vreme jurnaliștii trebuia să se pregătească de discuțiile și opiniile expuse în public, trebuia să-și cizeleze stilul, nivelul profesionist, acum nu este obligatoriu aceasta. O frază semi-doctă poate excita o jumătate din societate, deoarece este prezentă în spațiul informațional alături de creațiile jurnalisticii. De aceea blogherii, care adună un auditoriu mare, fără a avea nici studii, nici experiență, iar uneori nici înțelegerea acelor probleme pe care le abordează, devin nu mai puțin influenți, decât jurnaliștii profesioniști cu studii selecte.

Jurnalisti ai Bisericii in dialog cu PF ChirilPrecum nu poți deveni chirurg, fără a avea studii (noi știm la ce poate aduce aceasta), precum nu poți deveni preot fără studii (de asemenea, știm la ce poate aduce aceasta), tot așa nu putem pretinde la influența asupra minților omenești, fără a avea o pregătire corespunzătoare.

În acest sens, jurnalismul nostru ortodox nici într-un fel nu trebuie să pășească pe calea simplificării a tot ce e legat de această profesie. Nu putem să trecem cu vederea textele necalitative, nu putem să ne împăcăm cu plictisul care uneori este creat de pana și cuvintele jurnaliștilor noștri, nu putem să fim de acord, de asemenea, cu încercarea stilisticii bisericești de a crea imaginea iluzorie și folclorică a Ortodoxiei. Fraza cuvioasă este evlavioasă cu adevărat doar atunci, când ea trezește gândul, pe când stilistic ea poate fi exprimată nu negreșit în noțiunile unei subculturi tradiționale bisericești înguste.

De aceea un jurnalist contemporan ortodox trebuie să fie, bineînțeles, o persoană bine pregătită din punctul de vedere profesional. Pe lângă aceasta, ei trebuie să fie oameni  ce gândesc, deoarece creația lor este în stare să influențeze asupra conștiinței a mii de oameni.

Consider că în fața Bisericii se află o sarcină enormă de a pregăti un corpus al unor atare jurnaliști. Noi avem multă nevoie de această slujire. Vreau să subliniez că este anume slujire, iar nu serviciu, deoarece nu poți fi azi jurnalist ortodox, iar mâine să treci la o altă tematică. Cu tema bisericească persoana trebuie să se facă una, să conviețuiască cu ea, ea trebuie să devină tema vieții sale.

Influența jurnalismului nostru, fără îndoială va crește, dacă oamenii care participă la activitatea informațională vor întrece după toți parametri pe toți acei participanți numeroși ai procesului informațional care, după părerea mea, nu îmbogățesc acest proces, dar din contra, sau îl distrug, sau îl fac periculos pentru viața duhovnicească a omului.

Încă un moment foarte important. Cuvintele voastre nu vor ajunge niciodată până la inimile oamenilor – aceasta se referă și la preoții care spun predici – dacă singuri nu veți trăi în propria experiență ceea despre ce vorbiți, dacă omul nu a simțit în interiorul său, nu a trecut prin conștiința sa, nu a suferit tema, cum se mai spune uneori, reportajele lui nu vor ajunge la mintea și inima altor oameni, tot așa cum nu va ajunge la mintea și inima altor oameni predica preotului ce nu a simțit în inima sa ceea despre ce vorbește.

Jurnalistul chisinauian Iulian Proca la festivalul mass mediei ortodoxe din MoscovaAm avut odată o discuție foarte interesantă cu o enoriașă ce vorbea despre un preot care i-a primit mărturisirea. Ea a spus numele unui preot care, după părerea mea, cu nimic nu se deosebea de ceilalți. De aceea mărturia acestei femei a fost pentru mine foarte importantă. Ea a spus: „Când părintele mă spovedea, am înțeles că el, de asemenea, se spovedește”. Aceasta a produs o impresie atât de puternică asupra acelei femei, care era în stare să aprecieze critic totul ce se întâmpla în jurul nostru, încât ea a devenit o persoană profund  credincioasă. În acel preot simplu ea l-a văzut nu pe acela care de la înălțimea situației sale primește spovedania, dar pe omul care este în stare să se identifice pe sine cu problemele ei și să vorbească nu doar în numele unui învățător, dar să vorbească în numele unui participant interesat al procesului de ieșire a omului de sub presiunea și influența înclinărilor spre păcat.

Acest exemplu ar trebui, după părerea mea, să vă arate tuturor că fără o experiență interioară duhovnicească nu există un jurnalist bisericesc adevărat. Jurnalistul bisericesc este acela care Îl propovăduiește pe Hristos, chiar fără a se ocupa de propovăduirea bisericească. Prin urmare, totul ce scrie și spune, trebuie să fie o parte importantă a vieții lui personale.

Încă despre ceva aș vrea să vă vorbesc. Pleacă din circulație un termen minunat – „publicistica”. Încă în secolul al XIX-lea sfântul ierarh Teofan Zăvorâtul scria cu alarmă, că ar trebui de pregătit o armată întreagă de apologeți creștini, pentru a ne opune ideilor ateismului în răspândire. Perifrazând aceste cuvinte ale sfântului ierarh Teofan, aș vrea să spun că Biserica noastră are nevoie azi de o armată de publiciști care posedă cuvântul viu, metaforic, care sunt sinceri, fierbinți și capabili să trezească interesul la cele mai diverse pături ale societății.

Eu cunosc câțiva publiciști excepționali de acest fel și cu toată lipsa de timp le citesc articolele, deoarece ele multe ne oferă nu doar din punctul de vedere al cunoașterii unor argumente, dar și din punctul de vedere al înțelegerii faptului ce se întâmplă în conștiința omului inteligent, cu studii, care trece prin sine o anumită temă bisericească. Eu cred că de asemenea cunoașteți numele acestor persoane. Unii dintre ei sunt prezenți azi în sală.

Noi avem nevoie de foarte mulți publiciști de acest fel, care ar putea susține temele ortodoxe, ar putea apăra poziția bisericii în mod viu, convingător, intelectual, oferind exemplu și în discuția de polemică, fără ofense, fără etichetări, biruind pe oponenți nu prin emoții, în special de ordin negativ, dar prin puterea convingerii, prin frumusețea frazei, prin caracterul metaforic al expresiei, prin erudiție.

Nu este un lucru simplu și o slujire deloc simplă. Cred că universitățile noastre ortodoxe trebuie să se gândească la crearea unei elite de scriitori bisericești. Deoarece publicistul este persoana care se referă la elita jurnalisticii. Nu este acela care transmite informația despre evenimentele ce au avut loc, dar acela care le supune analizei, acela care ajută oamenilor să pătrundă în esența problemelor nu doar de natură bisericească, dar și a celor care se află la tangența relațiilor dintre Biserică și stat, dintre Biserică și societate, dar cel mai important, a problemelor care se întâmplă azi cu omul și cu societatea umană.

"Aici ar trebui de schimbat putin fraza..."Noi trăim în vremuri deosebite și poate că generația viitoare va vorbi despre noi tot așa, cum noi vorbim despre vremurile revoluțiilor ruse: dacă noi am fi fost acolo, nu am fi făcut aceasta. Oare cum nu au observat ei aceasta? Cum au putut ei admite așa ceva? Dar dacă am fi fost acolo noi, am fi făcut și mai rău. Nu cumva și despre noi să se spună: „De ce nu s-au găsit oameni în Biserică, care s-ar adresa către societate convingător și viu și care ar chema-o să se lase de tendințele păgubitoare nu într-un limbaj  de mentor, de învățător, dar prin puterea cuvântului, prin forța intelectului, prin puterea duhului?”

Un publicist bisericesc este același propovăduitor care lucrează pe un front mai larg. De aceea este atât de important ca să fie format un corpus de acești oameni, care ar fi în stare să ajute contemporanilor noștri să vadă frumusețea adevărată a Evangheliei și în corespundere cu această frumusețe să își organizeze viața.

Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii

https://ioanatan.wordpress.com

Despre creștinofobie, „efectul turmei” și crucea Mitropolitului. Pentru cei ce aruncă cu pietre în episcopi și preoți (V)

Motto: „…Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…” (Mântuitorul Iisus Hristos)

iisus Hristos ducandu-si crucea„…Petre, mă iubești tu pe Mine?”

Pe 7 aprilie 2009 în fața tinerilor care protestau în fața președinției a apărut un detașament de vre-o 50 de băeți cu fețele ascunse. Ei au aruncat primele pietre în clădirea Președinției. Cei care au regizat provocarea au contat pe „efectul turmei” care paralizează rațiunea și îi împinge pe oameni să procedeze la fel ca și ceilalți membri ai grupului. După vre-o 15 minute numărul celor care aruncau cu pietre era mult mai mare. Foarte mulți au fost cei care nu au rezistat ispitei și au ridicat piatra, unii dintre ei suportă consecințele și acum. Ei au fost maltratați, provocatorii au dispărut, regizorii își beau cafelele pe la Ambasade, servicii de securitate și în alte locuri.

Urmând aceeași strategie, pe 4 septembrie 2014 un grup de „jurnaliști, programatori și activiști din Republica Moldova și România” au început să arunce pietre mediatice în slujitorii Bisericii. Mai întâi în mitropolitul Vladimir. Apoi în alți preoți și în episcopul Marchel. Pe urmă în episcopii Anatolie și Nicodim  cărora li se incriminează prietenii „necreștinești” cu oameni de afaceri, a căror reputație nu este prea bună. Întâmplător sau nu, furnizorii de informații compromițătoare și dosare personale au trecut cu vederea pe episcopul Sava de la Tiraspol, pe episcopul Petru al Basarabiei și pe episcopul Petru de la Ungheni. Oricum, în câteva săptămâni, aproape toată presa și rețelele de socializare s-au înrolat benevol în rândul aruncătorilor cu pietre. Unii pentru dreptate, alții pentru vizualizări, senzație sau bârfă, ceilalți așa, ca să fie în rând cu lumea.

Este evident, că cei care îi plătesc pe activiștii de la RISE Moldova și pe alți jurnaliști implicați în campania împotriva slujitorilor Bisericii contează și ei pe „efectul turmei”. Și „turma” a reacționat, vocile ei răutăcioase tună și fulgeră … pe internet. Zeci de băiețași și fetițe, care pășesc pragul Bisericii doar  înainte de bacalaureat își exprimă nemulțumirea. Sigur că între ei sunt și „nemulțumiți” la comandă din stafurile partidelor care pentru 2000 de lei pe lună sunt gata să atace pe oricine de pe 5-7 profile diferite din rețelele de socializare. Și desigur că sunt și guri-sparte certate cu realitatea care, de dragul salariului, ridiculizează orice le dictează patronul sau orice face audiență și-i scoate dintr-o mediocritate greu de suportat.

Dar nu asta e important, e important ce urmăresc cei care au declanșat această campanie mediatică anticlericală.

Din punctul meu de vedere sunt mai multe cauze care i-a motivat pe autorii acestei campanii susținută de agenți de securitate din structuri particulare sau de stat.

Cauza principală este atitudinea eurosceptică a capilor Bisericii și desele ei critici la adresa liderilor noștri politici și a legilor Uniunii Europene. Să nu uităm că în sinoadele precedente s-au pronunțat asemenea cuvinte ca „ex-comunicare”, „anatema” ș.a. iar unul din membrii Sinodului l-a declarat „om de nimic” pe șeful statului. Să nu uităm că Biserica și-a ridicat vocea împotriva reprezentantului Organizației Națiunilor Unite  Heiner Bielefeld, care își exprima nemulțumirea față de „statutul privilegiat al Bisericii Ortodoxe din Moldova” într-un raport despre liberatea religiei în RM.

De asemenea nu trebuie să uităm că sîntem în plină campanie electorală, iar guvernații noștri nu au prea multe realizări. Poate gestionarea frauduloasă a milioanelor care le-au fost alocate de către Uniunea Europeană pentru realizarea „poveștii de succes”, din care milioane, totuși, s-a construit și reparat câte ceva. Partidele, cu mici excepții nu au planuri serioase de dezvoltare a Republicii Moldova, dar au un steag albastru cu steluțe pe care o să-l fluture într-o nebunie mai des decât tricolorul. Și mai au o poveste frumoasă – povestea că în Uniunea Europeană moldovenii o să trăiască ca în comunism. Povestea aceasta îi preocupă foarte mult, pentru că majoritatea moldovenilor au fost educați să creadă în povești, iar lor nu le rămâne decât să ne convingă cine este adevăratul Făt Frumos din lapte scos al integrării europene.

Regretabil este, că cine nu crede această poveste este considerat drept un om înapoiat, prost, speriat, taliban, cu mentalitate provincială și este un potențial dușman al europenizării. Vizionați spoturile de promovare a ideii europene și o să înțelegeți ce am în vedere. De exemplu, filmulețul cu chirițele https://www.youtube.com/watch?v=x4qV74pOAgQ, sau cel cu țaranul antieuropean https://www.youtube.com/watch?v=yAmrDVlU32w .

Și dacă Biserica critică o poveste, un mit și un lucru pe care partidele vor să-l prezinte drept o perspectivă de succes, e clar că Biserica pune în pericol calculele electorale ale unor politicieni și oameni de stat pentru care promovarea vectorului european este unica cale de a rămâne la Putere, la treuca bugetară.

Femeia adusa la IisusObservați că pozele mitropolitului la mare au apărut în presă la o zi după ce Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova iarăși a criticat politica statului. Stat care de multe ori acționează ca un ONG: dacă Europa dă bani să creștem iepuri – creștem iepuri, dacă Europa dă bani să mângâiem homosexuali – îi mângâiem, dacă Europa dă bani să mărim numărul de femei în partide și Parlament – noi facem din secretare și șefe de cancelarii politicieni și oameni de stat. În rezultat, deciziile Sinodului au rămas practic nemediatizate, iar consumatorilor de informații li s-a servit un nou motiv de bârfă: mitropolitul și o femeie frumoasă. Imaginația nu are frâne și limite, presupunerile au curs gârlă. Totuși cu ce i-a supărat Sinodul pe propagandiștii paradisului european de această dată?

 Condamnarea paradelor gay și a consecințelor adoptării Legii despre egalitatea de șanse

„Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova trebuie să constate din nou, cu dezamăgire că Statul nu a auzit nici până astăzi solicitările clerului și credincioșilor Bisericii Ortodoxe din Moldova, de a nu legifera indecența și amoralitatea sexuală, exprimate prin Legea cu privire la egalitatea de șanse.

Toate petițiile, conferințele de presă și protestele pașnice de până acum, menite să arate pericolul manifestării homosexuale publice, au rămas fără nici un răspuns din partea guvernanților noștri, toate acestea întâmplându-se într-o țară în care, majoritatea covârșitoare a cetățenilor sunt de credință creștin-ortodoxă. Această atitudine neglijentă a autorităților față de un grav flagel social ridică numeroase semne de întrebare referitor la politica pe care o are statul față de societate…”

Declarația Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova cu privire la provocările secularizante ale Uniunii Europene

„Acum când ne-am recâștigat dreptul legitim de a merge la Biserică și de a propovădui fără teamă cuvântul Evalgheliei, întărindu-ne astfel în credință și nădejde în mântuitorul Hristos, Europa ne arată deja un exemplu de existență fără de Dumnezeu. Occidentul trece cu vederea poruncile și interdicțiile Sale. Acolo în mod insistent est propagată ideea conform căreia viața trebuie trăită după voia omului și nu după Legea Domnului.

Astăzi în lume există două tendințe, una năzuiește să păstreze și să promoveze valorile morale și spirituale izvorâte din credința în Dumnezeu, iar conform celeilalte, oamenii le pot face pe toate după propria știință și voință, neglijând orice datină sacră, lăsată spre folosul sufletului.

Să luăm, de exemplu, conceptul despre căsătorie – Domnul a binecuvântat ca bărbatul să se însoțescă cu femeia, prin exemplul protopărinților Adam și Eva, dându-le poruncă să se înmulțească, astăzi însă se vrea compromiterea instituției familiei prin legalizarea căsătoriilor cuplurilor de același sex, fapt condamnat aspru de Dumnezeu și de Sfânta Sa Biserică.

Aceasta este doar una din gravele probleme de moralitate cu care se confruntă societatea din Uniunea Europeană, pe lângă propagarea eutanasiei, a avortului și a altor flagele sociale. Anume acestea sunt marile pericole ce ar putea să distrugă o întreagă civilizație ortodoxă, din a cărei plinătate facem parte și noi și pe care avem datoria să o apărăm, demascând toate atentatele la integritatea ei, în fața semenilor și a lui Dumnezeu.

Biserica Ortodoxă din Moldova nu are pretenția de a dicta direcții economice și politice, însă își rezervă dreptul și datoria consfințite de Evanghelie și de istorie de a sta de veghe asupra integrității duhovnicești a acestui popor care a ieșit biruitor din toate încercările timpului, datorită trezviei spirituale și a credinței neclintite în Mântuitorul Hristos.”

Parlamentul European_04060249O altă cauză a campaniei anticlericale este faptul că anumiți lideri ortodocși susțin actori politici sau primesc cadouri de la aceștia, lăsându-se să fie asociați cu dătătorii de daruri, mulți dintre care nu sunt chiar chei de biserică. Sigur că slujitorii Bisericii au partea lor de vină că se lasă antrenați în campaniile de imagine ale politicienilor. Poate și pentru că nu sunt obișnuiți să gândească politic. Nu e secret că și episcopii din Republica Moldova, și preoții mai influenți au prieteni lideri politici. Lovind într-un mitropolit în campanie electorală, lovești și în prietenii lui politici, cel puțin așa văd lucrurile cei care fac jocurile politice.

Orice student de la sociologie știe că în Moldova Biserica este instituția cu cel mai înalt grad de credibilitate – 85 la sută din cetățeni se încred în Biserică, iar aceasta ar putea  face din ea o forță reală în campania electorală, dar și în viața social-politică în general. Și atunci ce face un politician, dacă nu reușește să se împrietenească cu mitropolitul sau oricare alt episcop ca să-l poată controla și folosi inclusiv în campania electorală?

Corect, îl compromite ca autoritate morală, îl neutralizează, îl demoralizează ca să-i poată închide gura și astfel, îl scoate din jocul electoral al adversarilor săi politici. În consecință subminează credibilitatea instituției pe care o reprezintă și diminuează puterea acesteia de a influența asupra poporului și asupra adoptării unor decizii politice.

O altă țintă a campaniei anticlericale ar putea fi chiar pregătirea opiniei publice pentru schimbarea mitropolitului. Și asta nu pentru că s-ar vrea un mitropolit mai bun, ci pentru că s-ar vrea un mitropolit cu mână tare care să pună la punct orice episcop, dar care să fie foarte ascultător în relația cu politicienii și statul, chiar și atunci când creștinii și interesele Bisericii dictează alte atitudini. Probabil că a și fost identificat vre-un candidat mai focos, care pentru bani ar fi capabil să tae în stânga și în dreapta. Cu alte cuvinte unul din scopurile campaniei este instaurarea controlului asupra Bisericii, a  Sinodului.

Și nu în ultimul rând ținta campaniei anticlericale este demoralizarea și reducerea la tăcere a tuturor liderilor incomozi ai Bisericii.

Pe strategii din spatele campaniei îi deranjează cel mai mult că Biserica are o opinie, este un lider de opinie și că, în ultimul timp se manifestă ca atare. Iar opiniile Bisericii de multe ori nu coincid cu politica guvernaților, mai ales la capitolul ajustarea legislației naționale la normele europene. Știm că Biserica a criticat mereu mai multe legi pe care ni le-a impus Uniunea Europeană, începând cu legea despre culte și cea de legalizare a avorturilor, adoptate pe timpul guvernării comuniste și terminând cu legea egalității de șanse votată de AIE. Deciziile Sinodului BOM din 3 septembrie 2014 sunt incă o dovadă în acest sens.

Și acum ce să facem, când toată lumea aruncă cu pietre în mitropolit, în episcopi și în preoți? Luăm și noi o piatră ca să aruncăm în cel mai mare preot din raion? Îi fotografiem casa, îi pândim soția cum se dă cu ruj și poartă bluji? Nu cumva odrasla lui are mașină? Eu zic să ieșim din turmă, din această campanie de discreditare a oamenilor Bisericii. Pentru că, chiar dacă din punct de vedere jurnalistic lucrurile par a fi corecte, atunci din punctul de vedere creștin și duhovnicesc răspândirea unor informații defăimătoare este un lucru rău. Așa învață sfântul ierarh Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur: „Cel ce vorbește de rău manâncă suflet de om”.

sfantul-ioan-gura-de-aur„Ca să se înspăimânte, sfântul apostol Pavel a zis: „Daca va mâncati între voi și vă sfâșiați unii pe alții, băgați seama să nu va distrugeți laolaltă”. N-ati înfipt dinții în carnea altuia, ci i-ați înfipt bârfirea în suflet, ați sfâșiat prin relele voastre judecăți, ați pricinuit mii de rele – și vouă înșivă și celui bârfit și multor altora.

Căci, defaimând pe aproapele, ați înrăit pe cel ce vă ascultă; dacă-i păcătos, numaidecât îsi va afla tovarăș întru pacat; dacă-i un drept, trufia îl va încălzi, greșeala altuia îi va sta prilej, gata, să se amăgeasca de mândrie. Mai mult, veți strica prin aceasta însăși obștei Bisericii, căci cei care vă ascultă, nu vor judeca numai pe cel care a păcătuit, ci își vor extinde dojanele asupra întregii obști creștinești.

Nu auzim pe cei necredincioși zicând ca acela sau celălalt este nerușinat și stricat?

În loc de a învinui pe cel ce a furat, ei au banuieli asupra tuturor creștinilor,   între   altele,   pricină   sunteți că slava lui Dumnezeu este batjocorită. Pe cât buna noastra purtare slăvește numele Domnului, pe atât greselile noastre Il batjocoresc și-L jignesc. Apoi, ați necinstit pe cel despre care vorbiți de rău, și făcându-vi-l dușman. Pe urma, v-ați învrednicit de pedeapsă și amestecându-vă în treburi care nu vă privesc de loc.

Să nu veniți să-mi spuneți: „Sunt bârfitor doar când spun lucruri neadevărate”. Chiar de veți spune adevărul, vorbind de rău de altul, tot greșeala este. Fariseul din Evanghelie spunea adevărul, vorbind rău de vameș, dar aceasta nu-i aducea nici o acoperire…

Și nu mă adresez numai bârfitorilor.

Pe cei care aud pe altii bârfind, îi rog să-și astupe urechile și să meargă pe urma vorbelor profetului, care zice: „Pe cel ce în taina vorbea rău de aproapele lui, l-am alungat”. Ziceți aproapelui nostru: „Vreți să dați cuvânt de încuviințare cuiva sau să-i aduceți laudă? Iată deschid urechile mele ca sa vă primesc cuvintele, ca pe o bună mireasmă. Ci, de vreți să spuneti de rau, nu mai las cuvintele să intre, căci nu pot primi gunoiul și tina”.

Ce am învăța dacă aflu că acela sau altul e rău? Pentru că aceasta nu poate decât să-mi strice și să-mi aducă o grea pagubă.

Așadar, să ne îndeletnicim cu treburile noastre, căci vom avea de dat socoteală de greșelile noastre – vieții noastre înșine să-i dăm băgarea noastră de seamă, iscoditoare și cercetătoare. Care va fi acoperirea noastră, și la ce bunavoință vom fi îndreptățiti, dacă în faptele noastre ne pripim îndeletnicindu-ne cu cercetarea faptelor celorlalți?

Să te apleci trecând, ca să privești în casa străină, ispitind ce se petrece în ea, e lucru de rușine și nedemn, e tot ce poate fi mai josnic.

Ceea ce e încă și mai ciudat, e că acel ce se poartă astfel și nu-și văd de loc de ale lor, când zic o vorbă pe care n-ar fi trebuit s-o spună, poftesc pe cei ce ascultă, să nu cumva să spună acestea altora și-l pun chiar să jure. Prin aceasta ei lasă bine să se vada că a savârșit o faptă vrednică de ocară. Căci dacă dorești ca cineva să nu spună altuia ceea ce a auzit de la tine, cu mai mult temei trebuie să deprinzi discreția.

Țineai taina bine dosită – și numai când ai trădat-o, cugeți că trebuie să fie bine păstrată. Dacă vreți să nu fie dată în vileag, nu o spuneți voi mai întâi. Când ai spus secretul altcuiva, te trudești zădarnic cerându-i, sub juramânt, să vegheze bine asupra celor spuse de tine (…)

E cu neputință ca un bârfitor, ispitind faptele altuia, să ia seama vreodata asupra propriei lui purtări. Tot zelul îl pune să afle lucruri despre alții, iar treburile proprii sunt lepădate nepăsării și izbeliștei.

Dacă, fără încetare, cugetăm la păcatele altuia, când mai avem vreme să ne îndeletnicim cu ale noastre?”

În general învățătura Bisericii ne oprește de a judeca și mai ales a osândi aproape nostru:

Despre osândirea aproapelui

„Este un păcat foarte obișnuit acela al bârfei, al osândirii aproapelui, al osândirii celuilalt, pe care de obicei o facem în comparație cu noi: „Eu sunt grozav, celălalt este un ticălos !” Și bârfa începe și toți contribuie ca să omoare pe acel care a căzut sub această rază a osândirii. Acesta este un păcat foarte mare, deoarece judecata este a lui Dumnezeu. El judecă pe fiecare dintre noi, El știe când ne vom mântui, cum ne vom mântui. Chiar daca am gresit, ne trimite mijloace de îndreptare, încât a Lui este judecata, a Atotțiitorului.

Când intervenim noi, oamenii, este ca și cum am spune: „Doamne, Tu nu știi nimic! Să-ți spun eu, Doamne, ce este cu acesta sau cu aceasta!” Așa ne prezentăm noi, plini de obrăznicie și de nesimțire și dobitocie. Îl dăm afară din scaunul judecății și judecam noi. Spunem mai departe ce stim noi sau ce ne imaginăm noi! Și Mântuitorul, ca Cel ce ne-a acordat libertate personală, Se retrage. Însă își retrage și harul, puterea aceasta dumnezeiască care ne ține cu viață. Și atunci noi începem să bâjbâim în întuneric ca niște ologi, ca niște dezorientați, ca niște orbi. Nu știm cum să facem, ce sa facem și cum să ne echilibrăm. Spunem toate ticaloșiile care ne vin atunci în minte împotriva aceluia sau aceleia care a intrat, sub această rază a osândirii noastre. Iar Dumnezeu, ridicând harul de la noi ca pedeapsă, intrăm în această situație de dezechilibru intelectual, duhovnicesc, și greșim. Și, ca urmare, vine pedeapsa. Pedeapsa constă, în primul rând, în gânduri de răutate în tot chipul: gânduri spurcate, gânduri de păcate și imagini păcătoase, gânduri de hulă chiar împotriva lui Dumnezeu și împotriva sfintelor icoane. După aceea, pedepse cu pagube, tulburări în familie, tulburări sufletești, încât e un intreg haos și iad în sufletul nostru, pentru că în noi nu mai este Dumnezeu deoarece am vrut să ocupăm locul Lui. Când ne scuturăm de Dumnezeu, ne apropiem de cel rău! De răutate și de trufia diavolească! Așa încât, iertați-mă, suntem un fel de diavoli, atunci ! Această bârfă, această osândire a aproapelui este una dintre cauzele sau păcatele care ne opresc de la Sfânta Împărtășanie”.

Igor Pînzaru

ioanatan.wordpress.com

icoana_inaltarii_sfintei_cruciP.S Astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește Înălțarea Sfintei Cruci și pomenirea Sfântului ierarh Ion Gură de Aur, a cărui cuvântare despre bârfire am publicat-o mai sus. E drept că Hristostom mai are un cuvânt, unde spune că „preotul trebuie să fie mai sărac decât păstoriții, iar episcopul mai sărac decât preoții”. Dar nu e ușor de îndeplinit cuvântul acesta. Pentru că preoții, ca și episcopii nu sînt parașutați din Cosmos, ei se nasc, cresc și sunt educați printre noi. Noi le dăm bani ca să  ne acopere anumite păcate. Noi le dăruim daruri scumpe pentru  a ne făli și a ne fuduli sau pentru a profita din asta. În definitiv, noi suntem cei care le strigăm la hirotonie „Vrednic este!” Și tot noi trebuie să-i susținem când greșesc și se poticnesc. Iar înainte de a-i acuza ca nu-și duc cum trebuie crucea de preoți sau episcopi, să ne întrebăm: „Cum ne ducem noi crucea de creștini?”

Vezi si https://ioanatan.wordpress.com/2013/07/09/despre-crestinofobie-si-marionete-politicienii-facuti-in-urss-si-reeducati-in-ue-mormintele-varuite-ale-guvernului-mondial-iv/

https://ioanatan.wordpress.com/2012/05/30/despre-crestinofobie-egalitate-papagali-inconstienti-anateme-si-mentalitatea-francmasonica-a-unor-oameni-de-stat-din-republica-moldova-3/

https://ioanatan.wordpress.com/2012/05/30/despre-crestinofobie-speculatii-revolutionari-si-agenti-ai-atractiilor-romantice-2/

https://ioanatan.wordpress.com/2012/05/23/despre-crestinofobie-toleranta-fata-de-babe-si-agentii-ideologiei-atractiilor-romantice-de-la-chisinau-1-2/

Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei

Talcuire la MateiLibrăria „Geanta cu cărți” în colaborare cu Universitatea Populară și https://ioanatan.wordpress.com/ prezintă „Tîlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei” de Sfântul Teofilact al Bulgariei, tipărită de editura Sophia cu binecuvântarea Prea Sfințitului Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

Cartea cuprinde Rugăciunea înainte de citirea din Sfintele Cărți, un studiu introductiv despre viața și opera Sfîntului Teofilact, traducerea în limba română a tâlcuirilor, viața Sfântului Apostol și Evanghelist Matei, precum și 28 de capitole de tâlcuiri detaliate ale Evangheliei de la Matei, la care se mai adaugă A treia sută a capetelor despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, Cuvântul Sfântului Ioan Damaschin despre venirea lui Antihrist și Vedenia Sfântului Nifon, episcopul Constanțianei, despre sfârșitul lumii și Înfricoșătoarea Judecată.

Pentru a vă face o idee despre spiritul și stilul cărții vă propunem un fragment din Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, capitolul 9, versetele 13-14 care ne vorbesc despre disputa Mântuitorului cu fariseii în casa vameșului:

„Şi pe cînd şedea El la masă, în casă, iată mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi văzînd fariseii, au zis ucenicilor: Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?”

Veselindu-se Matei de primirea lui Hristos, a chemat pe vameși și mănâncă Iisus împreună cu ei ca să-i folosească, măcar deși era prihănit (defăimat) pentru aceasta. Căci fariseii vrînd să-i depărteze pe ucenicii Lui de la Dînsul, cleveteau ospătarea cea împreună cu vameșii.

„Şi auzind El, a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă”.

„Acum n-am venit ca Judecător, ci ca Doctor, de aceea și împuțiciunea (necurăția) o sufăr”.

Încă îi și mustră ca pe niște neînvățați, zicând „mergînd, învățați”, adică „de vreme ce până acum nu ați învățat, măcar de acum mergeți și învățați-vă că Dumnezeu prețuiește mai mult mila către păcătoși decât jetfele” (Osea 6,6).

Iar aceasta, „n-am venit să chem pe cei drepți”, o spune luându-i în râs pe cei care se îndreptățesc pe ei înșiși, de vreme ce nimeni dintre oameni nu este drept. „Așadar am venit să chem pe păcătoși, (nu ca să rămână păcătoși), ci ca să se pocăiască”.

„Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei” de Sfîntul Teofilact al Bulgariei, precum și tâlcuirile celorlalte Evanghelii de același autor, dar și alte cărți cu tematică ortodoxă ale unor cunoscute edituri din România, inclusiv cele ale ieromonahului Savatie Baștovoi pot fi găsite la librăria-atelier „Geanta cu cărți”, din Chișinău, strada Corobceanu, 17.

Igor Pînzaru

Părintele Teofil Obreja: „Ştefan cel Mare este Sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el”

parintele Teofil ObrejaLa 15 iulie, sute de credincioşi ortodocşi, clerici, politicieni, reprezentanţi ai autorităţilor locale Căuşeni, călugări şi oaspeţi din România au venit la bisericuţa de lemn închinată Sfântului Voievod Ștefan cel Mare a complexului monahal „Sfintele femei mironosiţe Marta şi Maria” din Hagimus pentru a aprinde o lumânare în cinstea celui despre care istoricul Nicolae Iorga a spus că este „cea mai deplină şi curată icoană a sufletului românesc”. La evenimentul organizat cu multă dăruire de sine şi dragoste de surorile şi maicile acestui aşezământ monahal a participat Mitropolitul Chişinăului şi al Moldovei, ÎPS Vladimir, împreună cu un sobor de preoţi, preşedintele raionului Căuşeni, Ion Ciontoloi, preşedintele Comitetului Naţional Olimpic, Nicolae Juravschi, colective folclorice din localitate, ctitori şi enoriaşi din Republica Moldova şi România. Am ales să discutăm despre Sfântul Ștefan cu părintele Teofil Obreja de la Mănăstirea Putna – mănăstirea de suflet a marelui Voievod.

– Părinte Teofil, pentru mai mulţi creştini este greu să înţeleagă cum a ajuns să fie canonizat şi cinstit de către Biserica Ortodoxă un domnitor care a vărsat sânge şi care a fost, poate, mai dur cu supuşii săi?

– În primul rând ar trebui să remarcăm faptul că perioada de domnie a Sfântului Ștefan cel Mare, cei 47 de ani, a fost într-o vreme de mare încercări, când ţara era secătuită din cauza luptelor pentru domnie. Cu sabia s-a făcut şi urcarea lui pe tron, la vârsta de 17 ani, în 1457, după cele două lupte de la Doljeşti şi Orbic, când a avut confruntarea cu Petru Aron, ucigaşul tatălui său. În felul acesta reuşeşte să urce pe tronul Moldovei şi este uns domnitor de mitropolitul Teoctist la câmpia Dreptăţii. Puţini ani de pace au fost în toată această perioadă. Domnitorul a trebuit să vegheze mult la apărarea ţării, a neamului şi a credinţei noastre strămoşeşti, a credinţei dreptmăritoare. A fost nevoit să se apere şi să-şi apere ţara, şi dintre cei apropiaţi şi-a ales noi boieri, căci boierii care-i avea, boierii vechi, de multe ori complotau cu potrivnicii, cu duşmanii săi, pentru că ei nu gândeau decât la înmulţirea averilor lor, nu gândeau la binele ţării şi la prosperitatea poporului. Astfel, Sfântul Ștefan şi-a ridicat la rang de boieri dintre viteji, dintre oştenii săi şi a purtat grijă de cei săraci.

Sfântul Ștefan cel Mare a fost singurul domn creştin în acea perioadă care a avut curajul de a-l înfrunta pe sultanul Mahomed, atunci când imperiul otoman era în plină ascensiune. Cum bine ştiţi, imperiul otoman, după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmet al II-lea Fatih, îşi continua înaintarea spre centrul Europei. În iarna anului 1474, Mahomed al II-lea îl trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ștefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului, în locul numit Podul Înalt, şi în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Oştirea turcilor se destrămă în învălmăşeală. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Republicii Veneţiene, ajutor nu veni de nicăieri.

Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârşiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregăteşte o nouă oaste, că ungurii şi polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează şi că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ștefan.

Sf. Stefan cel MareIată că poporul român, o ţărişoară mică, cu puţini oameni, a reuşit să pună stavilă puhoiului otoman, care nu a trecut de această poartă a creştinătăţii, Moldova. Și asta s-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu.

– Lupta de la Podul Înalt a fost considerată cea mai mare înfrângere a islamului în faţa unei armate creştine, care era de trei ori mai mică, fiind formată, în mare parte, din ţărani moldoveni.

– Aşa este, dar vreau să menţionez aici că Sfântul Ștefan, după această vestită bătălie, pentru care a fost numit de Papa de la Roma „principele creştinătăţii”, a trimis vorbă în ţară ca nimeni să nu pună în seama lui victoria, ci în seama lui Dumnezeu. Nu s-a mândrit, nu s-a înălţat. Cronicile vremii consemnează acest lucru: nu s-a înălţat cu mintea, ci în smerenie a pus totul în seama lui Dumnezeu. Mai exact, Cronica Ţării Moldovei spune că, după bătălia de la Vaslui, Ştefan cel Mare „nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi cu apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie numai lui Dumnezeu şi numai Lui să i se aducă laudă”.

Iar cronicarul Grigore Ureche ne dă mărturie că încă din vremea lui poporul îi zicea „sveti”, adică „sfântul”: „Iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, pănă astăzi, îi zicu Sveti Ştefan vodă” (Letopiseţul lui Grigore Ureche). Și continuă cronica: „nu pentru sufletul lui, care este în mâna lui Dumnezeu, că şi el a fost om cu păcate, dar pentru faptele lui vitejeşti”.

– Poate nu cunoaşteţi, dar şi la mănăstirile de la noi, din Republica Moldova, se cântă şi astăzi, cu diferite ocazii, „Când a fost să moară Ștefan…”.

– Asta ne demonstrează încă o dată că Sfântul Ștefan a fost iubit de popor ca un părinte şi apărător al său şi această dragoste a rămas imortalizată în cântece care răsună şi aici, şi dincolo de Prut. Dacă într-o mână avea crucea şi în cealaltă sabia, să nu uităm că lucrul acesta l-a făcut pentru apărarea neamului şi pentru apărarea credinţei ortodoxe, care şi la vremea aceea, ca şi acum, de altfel, era destul de încercată. Știm cu toţii că popoarele care au căzut sub stăpânirea otomană, în mare parte au fost nevoite să renunţe la credinţa lor şi să accepte credinţa musulmană. De aceea, perioada lui de domnie a fost ca o binecuvântare de la Dumnezeu, iar Sfântul Ștefan a fost ca un trimis al lui Dumnezeu cu misiunea de a apăra această poartă a creştinătăţii. Nu în zadar şi papa Sixtus al IV-lea îl numeşte „atlet al lui Hristos”, toţi erau conştienţi de ceea ce a făcut Sfântul Ștefan pentru apărarea neamului şi a credinţei creştine.

Maicile sf. manastiri Marta si MariaȘi încă ceva foarte important. Ștefan nu a dus lupte de cotropire a noi teritorii, de îmbogăţire, ci lupta lui a fost, exact cum zice Mircea cel Bătrân în Scrisoarea a III, „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul”. Mi se par relevante cunoscutele cuvinte ale istoricului Nicolae Iorga, care, vorbind despre Sfântul Ștefan cel Mare, îl caracterizează drept „cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale, care, se pare că vin printr-însul de aiurea şi de mai sus, de la Dumnezeu”.

Semnele sfinţeniei lui Ştefan cel Mare le găsim în viaţa lui şi în moştenirea pe care ne-a lăsat-o. În viaţa lui şi-a purtat crucea: de domn – cu grija în inimă pentru o ţară mereu în creştere şi pentru un popor ameninţat cu islamizarea; de soţ şi tată – moartea celor două soţii şi a fiilor săi; de luptător – rana de la picior purtată cu răbdare mai mult de 40 de ani. Prin această întreită cruce, Hristos l-a curăţat şi l-a sfinţit, dându-i o credinţă nestrămutată în ajutorul Lui. Ştefan cel Mare este mare pentru că a înţeles că biruinţele au fost purtate cu ajutorul lui Dumnezeu, iar înfrângerile i-au fost spre încercare şi spre răbdare.

DSC_0159Ştefan cel Mare este Sfânt pentru că şi-a iubit neamul şi s-a jertfit pentru el, iar neamul a răspuns prin cinstire şi evlavie. Acestui neam ai cărui fii suntem noi, cei de astăzi, el i-a transmis o moştenire nepreţuită, sugerată chiar prin cuvintele scrise pe pergamentul din icoana sa: „Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre!”.

– Vă mulţumim pentru cuvintele şi explicaţiile oferite.

– Bunul Dumnezeu care l-a întărit pe Sfântul Ștefan în luptele fizice şi duhovniceşti pe care le-a avut să vă binecuvânteze şi să vă lumineze în ceea ce faceţi. Iar eu, ca unul care vin de la Mănăstirea Putna, unde este îngropat Sfântul Ștefan cel Mare, pot să mărturisesc că puterea, ajutorul şi bucuria pe care le simţim ori de câte ori ne rugăm dreptcredinciosului voievod sunt foarte mari.

Igor Pînzaru

ioanatan.wordpress.com

Ieromonahul Petru Pruteanu: „Sîntem chemați să-L vedem pe Hristos într-un sărac, cerșetor, polițist sau judecător…”

Ieromonah Petru PruteanuPărintele Petru Pruteanu este unul dintre cei mai cunoscuți preoți din Republica Moldova. Cunoscut pentru inteligența și erudiția sa deosebită pentru care este apreciat mai ales în cercurile de intelectuali și tineri. A fost lector și decan al Facultății de Teologie din Edineț, a făcut studii de cercetare în Muntele Athos (Grecia) şi la Universitatea din Thessaloniki (Salonic). Acum slujește într-o parohie din Cascais, Portugalia, Eparhia de Korsun. Slavă Ție, Doamne, că există skipe!

-Părinte Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adîncim puțin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și arhicunoscutele cuvinte „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfînta Evanghelie după Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atît de important, încît Dumnezeu ne atenționează, că, dacă nu iertăm oamenilor greșelile lor, nu putem aștepta milă și iertare de la Dumnezeu?

-Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijîndu-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult, şi pentru care Mîntuitorul de asemenea şi-a vărsat Sîngele Său, chemîndu-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decît atît, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25:40,45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectînd logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întîi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decît cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mîndria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm pînă la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică…

Cred că este important să mai amintesc în acest context şi cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4:20-21).

fiul-risipitor-Poate oare Dumnezeu să ierte păcatele unui om care nu iartă din toată inima pe cineva care i-a greșit, sau care „iartă dar nu uită” și la prima ocazie potrivită sau la primul pahar de vin își varsă nemulțumirea pe aproapele său și-i „scoate ochi” pentru toate greșelile „iertate”?

-În răspunsul precedent am făcut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, în care Mântuitorul povesteşte cum un stăpîn a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanţi, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Şi pilda se încheie cu următoarele cuvinte ale stăpînului: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observăm că Dumnezeu ne cere să fim între noi ca fraţii şi să iertăm „din inimă”, nu doar cu buzele sau numai pînă la un timp, căci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amînare a răzbunării”. Ce ar fi dacă şi Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi să-şi reamintească de toate păcatele noastre? Deci haideţi să nu fim „slugi viclene”, ci să iertăm până la capăt şi să reîncepem relaţia cu fratele nostru, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic. Dacă aşa am vrea să facă cu noi Dumnezeu şi chiar şefii noştri, tot aşa trebuie şi noi să facem cu alţii.

-Cu toții suntem foarte mișcați de noblețea Mîntuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au răstignit, dar de multe ori, în viața cotidiană suntem neputincioși în a ierta oamenilor chiar și micile ofense sau nedreptăți care ni se fac, ca să nu mai pomenim de cele mari. Cum să învățăm a ierta în lucrurile mici, dar, mai ales în cele mari? Cunoaștem cu toții destule cazuri cînd frate cu frate nu vorbește ani la rînd din cauza unor certuri banale la împărțirea averii părinților, cînd copiii își neglijează părinții, considerînd că au fost nedreptățiți sau pentru că n-au fost iubiți la fel de mult ca alți frați de-ai lor, cînd soții divorțează nemaiavînd putere să se ierte, să se suporte, să se ajute unul pe altul.

-Sunt oameni care chiar încearcă să ierte pînă la capăt, dar fiind stăpîniţi şi de alte patimi, în special de mîndrie şi invidie, în ei reînvie mînia şi chiar prostia. Nu de puţine ori, omul n-are nevoie de acel pămînt, că oricum nu are de gînd să-l lucreze şi nici de acea casă bătrînească care niciodată nu i-a plăcut, dar fiind îndrăcit(!) spune: „dar de ce să-i revină altuia şi nu mie?” sau „decît să aibă doar el, mai bine să se piardă, ca să nu am nici eu, nici el”. Oamenii care trăiesc după această logică diabolică, nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica şi, prin urmare, nu trebuie nicidecum împărtăşiţi, cununaţi sau copiii lor primiţi la botez. O atitudine mai drastică a Bisericii este justificată nu doar pedagogic, ci şi canonic, şi duhovniceşte.

Mai există şi alt aspect, cînd celălalt refuză să se îndrepte şi profită de bunătatea celui mai credincios sau mai slab. Dar şi în primul caz, şi în al doilea, Hristos ne este model de iertare şi bunătate.

423px-Христос_Пантократор_Ватопед_Афон_13вNumai citind şi împlinind Evanghelia ne putem schimba conştiinţa şi comportamentul. La noi însă credinţa se limitează numai la pomeni şi obiceiuri, iar la capitolul împlinirea Evangheliei suntem mai răi decît păgînii… E şi vina preoţilor, în mare parte, că nu atrag atenţia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convieţuire şi pentru dobîndirea mîntuirii. Dacă n-ai ştiut să ierţi, nici o pomană nu te poate salva!

-Cum poate un credincios să-și dea seama că Dumnezeu l-a iertat pentru păcatele făcute, mai ales cînd e vorba de păcate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostituție sau droguri, uciderea unui părinte?

-Pentru a primi iertare de la Dumnezeu în primul rînd trebuie să te opreşti de la păcat, apoi să ceri iertare, avînd hotărîrea de a nu mai greşi. Iertarea nu se dă dacă nu se cere, dar întrucît, prin păcat, omul se îndepărtează mult de Dumnezeu, omul trebuie să fie convins că a strigat suficient de tare şi de mult ca Dumnezeu să-l audă. Ca să nu fim prea uşuratici cu pocăinţa, uneori Dumnezeu se face că nu ne aude şi, în acest caz, chiar trebuie să strigăm cu lacrimi şi cu suspine…

Atunci cînd omul primeşte iertare, el simte o pace în suflet şi o bucurie că l-a aflat iarăşi pe Dumnezeu. Mai mult decît atât, omul este gata să suporte orice consecinţă pentru păcatul său, numai să nu-L piardă pe Dumnezeu şi mîntuirea care vine de la El. Dacă omul a ajuns să trăiască această stare, înseamnă că poate nădăjdui cu smerenie în iertarea lui, crezînd că o va şi primi.

De multe ori însă, oamenii cerşesc o falsă iertare. Pe ei nici măcar nu-i interesează dacă Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru că nu cred în Judecata şi Viaţa de apoi, ci ar vrea să fie convinşi doar că nu vor fi pedepsiţi aici pe pământ. Această abordare deja nu mai are nimic comun cu creştinismul.

-De ce Dumnezeu ar ierta o persoană care înjură în fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Paște chinuind și otrăvind cu răutatea sudalmelor lui pe cei din jur, străini sau apropiați?

-Cum am mai spus, iertarea se dă numai dacă este cerută, iar păcatul nu se mai repetă. Dacă să întrunesc aceste condiţii, Dumnezeu este în stare să ierte totul, chiar şi cele mai grave păcate. Dar dacă omul nu-şi cere iertare şi nu are hotărârea de a nu mai greşi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forţa dorinţa lui de a fi porc.

-Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfînt nu se va ierta”. În unele surse ortodoxe am întîlnit că tradiţia creștină, pornind de la cele trei mari virtuți de căpătâi – credința, nădejdea și dragostea, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt -, a socotit că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se îndreaptă împotriva acestor virtuți. Oare necredința, erezia, vrăjitoria, închinarea la idoli sau lepădarea dreptei credinţe ca și păcate împotriva credinței pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt? Sau deznădejde și sinuciderea, ca păcate împotriva nădejdii, pot fi socotite păcate împotriva Duhului Sfînt? Și în același sens, oare ura, invidia și pizmuirea aproapelui, ținerea de minte a răului, minciuna, clevetirea și prigonirea pe nedrept ca și păcate împotriva dragostei pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt?

-Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtuţile sunt „roade ale Duhului Sfînt” şi, prin extensie, orice păcat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal însă consider că textul de la Matei 12:31-32 nu se referă la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfîntului Duh şi, în consecinţă, a întregii Treimi. Sfinţii Părinţi interpretează această hulă ca o respingere a lui Dumnezeu din viaţa omului. Şi sunt mulţi care ştiu şi simt că Dumnezeu există, dar vor să trăiască ca şi cum El nu ar exista şi nu le-ar cere nimic. Aceasta este o formă de ateism chiar mai periculoasă decât ateismul pretins „ştiinţific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa nu poate fi iertat pe simplul motiv că nici nu-şi doreşte acest lucru. Dar dacă îşi va reveni în sine şi va dori să fie iertat, Dumnezeu negreşti i-o va da.

-Următoarea întrebare ține de puterea de iertare a păcatelor și, de cele mai multe ori este o pricină de poticnire pentru unii creștinii ortodocși, dar și, mai ales, pentru credincioșii neortodocși. Sfânta Evanghelie după Ioan relatează că după înviere, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor, „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Pentru mulți credincioși din vremurile noastre această taină a iertării păcatelor prin intermediul preoților este greu de înțeles și este, totodată și o mare sminteală. Asta pentru că pare total deplasat să mărturisești unui om, fie el și în haine preoțești, lucruri foarte intime despre propriile păcate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forță impersonală pare de neconceput să spui păcatele unei persoane, mai ales, că televiziunile noastre „au grija” să ne informeze regulat despre preoți care se bat în biserici, preoți bețivi, curvari, homosexuali sau preoți care preoția este o afacere. În cel mai recent scandal cu implicarea unui cleric ni se prezenta nesimțirea acestuia, care după se a fost oprit de a sluji cele sfinte pentru relații sexuale cu o enoriașă minoră din corul bisericii a decis să treacă într-o altă mitropolie, pentru a-și păstra Biserica și veniturile. Culmea era că ajunsese să-l șantajeze și să-l amenințe pe diferite căi pe noul preot numit de autoritățile bisericești. Sfinția voastră, dacă ați fi mirean, ați accepta să vă spovediți unui astfel de preot?

-Un astfel de individ nici nu este preot, chiar dacă formal poate încă nu este caterisit. Dar nu înseamnă că dacă există doctori care uită foarfecele în oameni sau îi omoară pe masa de operaţie, spitalele trebuie închise, iar oamenii să încerce să supravieţuiască fără operaţii. Transferarea păcatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greşeală, iar apelarea la primul preot care ne-a ieşit în cale este semnul unei ignoranţe şi nepăsări duhovniceşti. Dacă pentru a scoate un dinte căutăm un stomatolog bun, care trebuie nu doar să înlăture ce este rău, dar şi să nu te infecteze cu vreo hepatită, cu atât mai mult trebuie să căutăm preoţi şi duhovnici buni care să ne pregătească înainte de cununie şi botez, şi să ne fie îndrumători duhovniceşti pentru viaţa noastră şi a familiei. Altfel eşuăm.

Revenind la prima parte a întrebării, cea legată de puterea iertării păcatelor, trebuie să facem unele precizări de ordin practic. În primul rând, preotul nu trebuie să asculte mărturisirea, dacă aceasta începe cu cuvintele: „părinte, am greşit…”, căci aceasta deja nu este mărturisire, ci o şedinţă la psiholog. Mărturisirea trebuie să înceapă cu cuvintele „Doamne, am greşit…”, ca să fie clar de la bun început cui este ea adresată şi care este rolul fiecărui „actor”. Deci Doctorul şi Marele Duhovnic este Însuşi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, în cuvinte omeneşti şi printr-o prezenţă vizibilă, îţi vorbeşte şi te binecuvîntează. Şi e clar că nu oricine poate îndeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacraţi în această slujire specială. Mai mult decît atît, acest „asistent” are acelaşi trup ca şi tine şi trăieşte în acelaşi context istoric ca şi tine, deci cu siguranţă va şti să te ghideze corect către Marele Doctor, dacă şi tu vei dori acest lucru.

Deci, dacă oamenii vor avea conştiinţa că vin să se mărturisească Domnului, iar prezenţa preotului le este numai spre ajutor, oriceLa Spovedanie complex sau prejudecată vor fi uşor depăşite. Uneori chiar este de folos să tragem şi un pic de ruşine în faţa preotului, ca să nu tragem ruşinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorită acestei ruşini, oamenii se opresc de la păcate. Pe de altă parte, pacientul care vine la medic este nevoit să se dezbrace înaintea acestuia şi, pentru a birui boala, este nevoit să biruie mai întâi ruşinea. Tot aşa este şi cu spovedania. Nu trebuie să credem că preotul, dacă va şti păcatele noastre, ne va respecta mai puţin sau îşi va schimba părerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Şi orice preot cît de cît experimentat, nu mai are nici o urmă de curiozitate privind păcatele tale, căci aude prea multe… Ţie însă îţi este de folos ca să le mărturiseşti şi să primeşti canonul potrivit, ca să te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o ştie, dar vrea ca tu însuţi să ceri vindecare şi să recunoşti că ţi-ai cauzat rana, dar de acum înainte vei fi mai prudent.

-Trăim într-un veac cînd păcatul desfrîului a pătruns atît de mult în societate, în presă, în familie încît cu greu mai găsești familii în care soțul nu înșeală soția sau invers. Infidelitatea conjugală distruge multe familii, frînge foarte mulți oameni, aruncîndu-i în disperare, ură, sau chiar omucidere. Pentru exemple e suficient un clic pe orice site de ştiri. „…Aflînd despre infidelitatea soţiei, bănuitul, în vârstă de 40 de ani, locuitor al satului Hîrbovăţ, a urcat la volanul automobilul personal şi s-a deplasat la domiciliul amantului. Între cei doi s-a iscat o ceartă, care a trecut în bătaie. Suspectul i-a aplicat „rivalului” multiple lovituri cu mâinile şi cu un borcan din sticlă pe diferite părţi ale corpului, inclusiv în regiunea capului. Când ultimul nu mai putea opune rezistenţă, soţul femeii l-a tăiat cu un cuţit în regiunea testiculelor. În rezultatul maltratării, victima a decedat pe loc…”. Sigur că omorul din cazul prezentat mai sus e ceva ieșit din comun. Dar adulterul, înșelarea în cuplu și în familie este atât de frecventă în zilele noastre, încît nici nu mai uimește pe nimeni, indiferent dacă cel care înșeală este tractorist, medic, profesor universitar, actor renumit, politician, academician sau șef de stat. Cît de des vi se mărturisesc la spovedanie asemenea păcate și ce epitimii și sfaturi dați în astfel de cazuri? Să ierte sau nu cel înșelat? Să păstreze familia sau să divorțeze? 

-Repet încă o dată: ca iertarea să fie dată, ea trebuie să fie mai întîi cerută, şi nu formal, ci din inimă şi cu hotărîre de a nu mai greşi. Un astfel de bărbat, dacă scapă de pedeapsa penală (eventual pe motiv că a fost în stare de afect), chiar merită să fie iertat, pentru că nu a rămas indiferent de soarta familiei lui, ci a luat o atitudine. Din păcate, atitudinea a fost greşită, dar oricum, el a vrut să-şi salveze familia şi nu a răspuns la înşelare cu o altă înşelare, aşa cum se întîmplă cel mai des.

Observăm că Biserica Ortodoxă din Moldova acordă puţină atenţie familiei şi nu face nici un fel de catehizare înainte de cununie, ci cunună pe toţi laolaltă, inclusiv şi a doua, şi a treia oară, iar „cununiile se dezleagă” aproape în bătaie de joc. Această problemă trebuie rezolvată urgent şi există suficiente căi de a înainta măcar puţin în această direcţie. Cred că cele mai multe familii care au divorţat puteau fi salvate, dacă nu era atîta orgoliu şi încăpăţînare. Sunt foarte puţine cazurile cînd divorţul devine „răul cel mai mic” şi un pas inevitabil. Dar şi atunci trebuie cîntărit bine, fără ai uita de cuvintele Mîntuitorului: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6).

-Vă mulțumesc pentru că ați găsit timp pentru noi.

-Sper să fie de folos cititorilor.

Interviu realizat de Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com

Părintele Mihail Costandachi: „Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca El să facă parte din viața noastră”

IMG_7036Părintele Mihail Costadache este preot slujitor la mănăstirea „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni. A acceptat cu simplitate și modestie să discutăm despre rostul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel în care creștinii au intrat de o săptămînă, chiar dacă a trebuit să renunțe la puținele ore de odihnă între slujbele mănăstirești de dimineață și seară.

-Părinte Mihail, sîntem în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De ce a rînduit Biserica Ortodoxă acest post, cît durează și ce foloase poate avea din el creștinul obișnuit care, cea mai mare parte a timpului său, se zbate pentru a cîștiga un ban pentru el și pentru familie?

-Postul Sfinților Apostoli a fost instituit relativ tîrziu în Biserică inițial fiind un post mai mult pentru monahi. Are o durată variabilă în dependență de sărbătoarea Paștelui. Uneori el poate fi doar de cîteva zile, alteori, cum a fost în anii precedenți, poate dura șase săptămâni. Din punct de vedere alimentar este un post relativ ușor, cu dezlegări la vin și undelemn, iar în zilele de sîmbătă, duminică și de sărbători mai mari se dezleagă și la pește. Postul începe de obicei după Duminica tuturor sfinților (anul acesta pe data de 15 iunie) și sfîrșește odată cu sărbătoarea închinată Soborului Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie, stil nou/12 iulie stil vechi).

Se știe că postul este o perioadă în care creștinii intensifică rugăciunea și toate celelate lucrări duhovncești ca citirea Scripturilor, faptele bune, practicarea altor virtuți creștine. Bineînțeles postul nu poate fi pentru nimeni obligatoriu, însă încă marii dascăli ai pocăinței și cunoscători subtili ai sufletului omenesc au remarcat că pentru a-L simți și a-L aduce pe Dumnezeu mai aproape de om, este nevoie de o lucrare și o sîrguință deosebită pe care  ei au numit-o asceză. Omul poate să nu postească, căci postul este manifestarea maximă a voinței și libertății omenești. Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca el să facă parte din viața noastră. De aceea Isaac Sirul spunea: „A mînca este o lege a firii, a posti însă tine de libertatea omului”, de aceea animalele nu postesc.

Postul este de asemenea o ocazie de a aduna în sufletul nostru mai multă lumină. De aceea bucuria și roadele pe care le aduce, le poate simți și descrie doar cel care postește. Iar postul poate aduce în primul rînd liniște, pace, curățenie lăuntrică, mai multă claritate în activitățile pe care le avem și, desigur, bucurie, chiar și în lucrurile mici din viața noastră de zi cu zi pe care nu prea le observăm.

Aș vrea să accentuez că postul nu trebuie privit doar ca pe o restrictie alimentară, ci mai întîi de toate ca pe o pocăință, ca pe o schimbare a modului nostru de a fi și de a trăi. Este o perioadă de înfînare, de la orice exces material, o înfrînare de la tot ce este rău.

-Postul sfinților Apostoli din acest an coincide cu o competitie sportivă de mare anvergură – Campionatul mondial de fotbal din Brazilia. După o zi de lucru mai mult sau mai puțin obositoare chișinăuenii se retrag pe la terease și baruri ca să vizioneze cu prietenii un spectacol în care 22 de sportivi  în floarea vârstei aleargă într-o nebunie după o minge. Cum se împacă postul cu fotbalul și mai ales cu cantitățile industriale de bere care se beau în timpul vizionării unui meci?

-Nu se împacă deloc, pentru că, de fapt, nici nu au ce împăca. Nu văd o problemă în a posti și a privi un meci de fotfal, a citi o carteSuporteri englezi, CM 2014 sau a privi un film, dacă aceste lucruri se fac în limitele decenței și nu vin în contradicție cu scopul și esența postului, ca lucrare duhovnicească. Creștinismul nu înseamnă o îngrădire a libertății omului și personalității, ci punerea lor într-o nouă lumină. Biserica cunoaște mai multe cazuri a unor oameni ajunși mai apoi sfinți care erau și amatori ai sportului. De aceea eu cred că cineva poate fi în egală măsură un bun creștin și amator de fotbal dacă acest lucru nu naște în el ură, invidie și comportamente degradante. Pentru a folosi aici un cuvînt cunoscut, pînă la urmă, „nu vinul este rău, ci beția; nu femeia este de vină, ci curvia; nu mădularele trupului sunt pricina, ci reaua lor folosință” după cum spune sfîntul Petru Damaschin. Așadar, nu fotbalul sau alte lucruri sunt de vină, ci modul și felul în care știi tu să le privești. Un om care postește niciodată nu trebuie să întoarcă spatele lumii ca să se dedice propriului creștinism într-o manieră habotnică și fanatică.

-Sfîntul Ioan Gură de Aur recomanda creștinilor un „standard” de postire care ar putea părea neobișnuit cel puțin pentru cei pentru care postul se reduce la o dietă alimentară. El zicea să avem milă de cei săraci, să ne împăcăm cu dușmanii, să ne întoarcem capul de la femeile frumoase. Și chiar mai mult, să postim nu doar cu gura și stomacul, dar și cu ochii, urechile și cu toate mădularele trupului nostru. „Mîinile voastre să postească rămînând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”, spunea sfântul ierarh. Cât de realizabile sunt aceste sfaturi pentru creștinii contemporani din Moldova, 80 la sută dintre care nu respectă nici măcar postul alimentar?

-Exemplele cu citate din Sfinții Părinți referitoare la modul cum trebuie să postim ar putea continua la nesfîrșit. Același Ion Gură de Aur ne spune că dacă postim trebuie să o arătăm și prin fapte, îndemnîndu-ne în altă parte ca, în timpul postului, să procurăm alimente mai ieftine iar difrența de preț ce rămîne să o dăruim săracilor. Iar sfîntul Vasile cel Mare spune și el că nu avem folos că postim dacă continuăm să bîrfim și să săvîrșim lucruri rele asemănîndu-ne în acest caz mai mult demonilor, care nu mănîncă niciodată, dar nu încetează să facă răul.

Trebuie să înțelegem că postul nu este o corvoadă, ci un lucru benevol pe care credinciosul trebuie să îl facă cum poate mai bine și întâi de toate, sincer. Mult, puțin – după puterea fiecăruia. Așa că la întrebarea, cum postim? se poate răspunde omului de astăzi – doar sincer. Or, în acest sens, constatăm astăzi o îngrijorătoare lipsă de înțelegere între cei care postesc și cei care nu postesc. Unii consideră postul drept o chestie depășită, care nu-și mai are locul în societatea contemporană, iar alții la cealaltă extremă dogmatizează și absolutizează valoarea postului ca pe ceva fără de care „nu se poate intra în Împărăția ui Dumnezeu”. Nu are sens să încarci pe nimeni cu rigoarea postului tău. Să nu confundăm fondul cu formele, or postul este doar una din formele de purificare, fără a minimaliza bineînțeles valoarea și importanța duhovnicească a postului pentru omul credincios.

-Chiar dacă nu are legătură nemijlocită cu tema postului, nu pot să nu vă întreb ce credeți despre legislatorii din Danemarca care au adoptat recent o lege prin care obligă toate bisericile să „cunune” cuplurile de homosexuali. La prima vedere s-ar părea că este prea puțin probabil ca în timpul apropiat Parlamentul de la Chișinău să ajungă în situația de a obliga biserica să cunune homosexuali. Dar dacă ne amintim că nu foarte demult legislatorii noștri au votat legea „egalității de șanse” care apără persoanele discriminate din cauza „orientării” lor sexuale, că în timpul protestelor din mai 2014 împotriva paradei LGBT au fost reținuți doi preoți ortodocși, iar la începutul lunii curente Judecătoria Bălți l-a obligat pe episcopul de Bălți și Fălești Marchel să-și ceară scuze de la homosexuali și să plătească 22 mii lei avocaților acestora din organizația Gender Doc-M, atunci nu mai putem fi atît de siguri că peste 10-15 ani, Biserica Ortodoxă nu va fi pusă în situația Bisericilor din Danemarca.  

-Nu putem neglija ceva ce se petrece undeva în Danemarca sau în altă parte, pentru că efectele acestui proces de desacralizare vorDanemarca, homo lovi inevitabil crestinismul din întreaga Europă. Mi se pare că acest lucru a fost remarcat foarte bine de ieromonahul Savatie Baștovoi în romanul „Diavolul este politic corect”, în care ilustrează foarte reușit cum falsele „valori” ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei, promovarea homosexualității, reducerea populației, eutanasia și altele pot găsi o justificare ideologică și științifică, dacă vreți, într-o societate a viitorului. Iată că această societate cu legi bizare pe fondul unui ateism agresiv nu mai este o simplă ficțiune, ci o realitate tot mai dură în mai multe țări europene.

Pe mine nu mă impresionează atît rapiditatea și haotismul cu care se adoptă unele legi, ce afectează într-un fel sau altul viața confesiunilor religioase, cît ușurința sau iresponsabilitatea, cu care acceptăm aceste reforme impuse din afară, fără a le mai digera măcar.

În ceea ce privește poziția Bisericiii, ea nu poate fi alta decît cea exprimată de-a lungul veacurilor chiar dacă ar fi să ne întoarcem și cu picioarele în sus. Problema sexualității pervertite nu este nici de eri, nici de azi și ea a fost calificată dintotdeauna drept o anomalie a firii umane. După cum spune și Nicolae Steinhardt, Hristos nu a respins pe curve și pe hoți, dar nu spre a-i binecuvînta în poziția lor de curve și de hoți, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie așa.

În acest sens, poziția Bisericii rămîne una clară și nu trebuie să ne ascundem după deget, iar o Biserică care ar accepta să promoveze și alte „adevăruri” paralele, din zona gri, ar înceta de fapt să mai fie Biserică, pentru că s-ar supune mai mult voii și adevărului oamenilor decît legii lui Dumnezeu. Biserica nu s-a situat niciodată pe poziții comode, confortante  într-o societate, ci dimpotrivă a scandalizat și provocat prin mesajul și poziția ei. Problema este, însă, și de altă natură și ține de modul în care reușim noi să explicăm aceste adevăruri pentru a le face credibile în fața celor mulți care nu mai văd în ele niște adevăruri. Astăzi nu mai este suficient sentimentul credincioșilor că homosexualitatea este împotriva firii și a naturii și că nu nu este bine. Este în puterea Bisericii și a ierarhiei să explice cumsecuvine aceste lucruri ca să nu-i lase pe credincioși să dibuie în asemenea probleme importante. Și este în puterea Bisericii să nu-i lase pe adepții „atracțiilor romantice” să se autoamăgească cu ideea că se pot apropia de Dumnezeu pe de-a îndoaselea, fără pocăință. Iar aici din partea autorităților bisericești se cer nu doar declarații oficiale, ci răspunsuri clare, explicite materializate în programe concrete cu activități sistematizate.

-Vă multumesc pentru interviu

-Să vă fie de bine.

Igor Pînzaru

ioanatan.wordpress.com