Category Archives: Invațători ai Dragostei

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Cuviosul-PaisieMarea majoritate a lumii epocii noastre este instruită lumește şi aleargă cu o viteză lumească mare. Dar fiindcă îi lipseşte frica de Dumnezeu – „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu – îi lipseşte frâna, iar cu viteză, fără frână, sfârşeşte în prăpastie. Oamenii au foarte multe probleme şi cei mai mulţi sunt foarte ameţiţi. Şi-au pierdut orientarea. Încet-încet vor ajunge să nu se mai poată controla pe ei înşişi. Dacă cei ce vin în Sfântul Munte sunt atât de zăpăciţi, atât de încurcaţi, cu atâta nelinişte, gândiți-vă: ceilalţi care sunt departe de Dumnezeu, de Biserică, oare cum vor fi?

Şi vezi în toate țările furtună, ameţeală mare. Sărmana lume – Dumnezeu să Se milostivească – fierbe ca oala minune. Şi cei mai mari cum lucrează! Bucătărese – gătesc, le aruncă pe toate în oala minune şi acum oala fluieră! Peste puţin va sări supapa. Am spus unuia care avea o funcţie mare: „De ce nu luaţi aminte la unele lucruri? Ce va fi?”. „Părinte, îmi spune, mai întâi răul era ca putina zăpadă; acum s-a făcut un troian, numai o minune poate ajuta”. Dar în felul în care înţeleg unii să ajute într-o situaţie, fac troianul râului şi mai mare. În loc să ia unele măsuri pentru învăţământ etc., ei fac mai rău. Nu caută cum să strice acest troian, ci îl măresc. Vezi, la început zăpada este puțină. Dacă se rostogoleşte la vale se face un bulgăre. Bulgărele, adunând altă zăpadă, lemne, pietre etc., încet-încet se face mai mare şi mai mare, şi în cele din urmă se face un troian mare. Aşa şi răul: puţin câte puţin a devenit troian şi se rostogoleşte. Acum e nevoie de o bombă ca sa-l spargi.

-Vă neliniştiţi, Părinte?

Ah, mi s-a albit barba înainte de vreme. Pe mine mă doare de două ori mai mult. O dată că prevăd o situaţie şi strig ca să prevenim un rău ce e pe cale să se producă şi o dată pentru că nu se dă importanță – poate nu din dispreţ – şi se face răul, iar abia după aceea vin ca să îi ajut. Acum înţeleg cât au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decât toti mucenicii, cu toate că n-au murit toți cu moarte mucenicească. Pentru că mucenicii sufereau pentru puţin, în timp ce proorocii vedeau o situaţie şi sufereau mereu. Strigau mereu, dar ceilalți rămâneau indiferenţi. Iar când venea vremea şi îi ajungea mânia lui Dumnezeu din pricina nepăsării lor, erau chinuiţi şi proorocii împreună cu ceilalţi. Cel puţin atunci numai atâta îi ducea mintea pe oameni, îl lăsau pe Dumnezeu şi se închinau idolilor. Astăzi, pe cât înteleg, este cea mai mare idolatrie.

N-am conştientizat că diavolul s-a pus cu tot dinadinsul să distrugă făpturile lui Dumnezeu. A făcut panghinea [Lucrare pe care o fac împreună toti părinţii și fraţii unei mănăstiri sau ai unul schit.] ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că a început să între în lume neliniştea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că ştie că timpul lui e scurt. Acum face ca un criminal care atunci când îl înconjoară spune: „Nu mai am izbăvire! Mă vor prinde!”, şi sparge tot. Sau ca militarii care în vreme de război, atunci când li se termină muniţiile, scot suliţa sau sabia şi se aruncă în luptă orbeşte, spunându-şi: „Şi aşa suntem pierduţi; să omorâm cât putem mai mulţi. Lumea arde. Pricepeţi aceasta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul încât de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Văpaie duhovnicescă. N-a rămas nimic, numai de rugăciune e nevoie ca să se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci când se aprinde un foc mare şi pompierii nu mai pot face nimic, oamenii sunt nevoiţi să se intoarca la Dumnezeu şi să-L roage să trimită o ploaie puternică pentru a-l stinge. Tot astfel şi pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins-o diavolul, e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Toată lumea se îndreaptă spre o stricăciune generală. Nu poti spune: „Într-o casă s-a stricat puţin fereastra sau altceva, ca să o repar, ci toată casa este stricată. Toată casa este în dezordine. S-a stricat chiar tot satul . Situaţia a scăpat de sub control, numai de sus mai este nădejde, la ceea ce va face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţa, cu mângâieri, cu pâlmuțe ca să o indrepte. Lumea are o rană care s-a îngălbenit şi trebuie spartă, dar încă nu s-a copt bine. Se coace răul, ca atunci în Ierihon când a fost ars pentru „dezinfecție”.

Ce fel de suferinţe are lumea

Suferinţele lumii sunt fără sfârşit. Se vede peste tot o descompunere generală, şi familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inima mea se facePelerini in cautarea unor raspunsuri tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de stres, numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorţează, alţii sunt falimentari, alţii bolnavi, alţii accidentaţi, alţii cu psiho-medicamente, iar alţii cu droguri. Mai mult sau mai puţin cu toţii, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinţe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulţime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situaţii chiar şi copiii cei sănătoşi ai acestor familii se îmbolnăvesc. Multe familii de acestea, dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paşte!

Câta nefericire există in lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti… De multe ori, atunci când rostesc rugăciunea: Doamne lisuse… văd copilaşi mici, sărmanii, cum trec pe dinaintea mea mâhniţi şi se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune pentru că au probleme, greutăţi în familie şi cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeaşi frecvență şi astfel comunicăm.

Asigurări şi… nesiguranţă

Astăzi lumea s-a umplut de tot felul de asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii ca să simtă siguranţă duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar dacă văd că şi în corabia Bisericii intră putină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădajduiesc, pentru că nu mai au de ce să se prindă.

Lumea suferă, se pierde și, din păcate, toți oamenii sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepasare – mai ales acum – din toate părţile, nu au de ce să se tină. Se împlineşte zicala: Cel ce se îneacă se agață şi de un pai. Aceasta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze. Vede corabia înecându-se şi merge sărmanul să se prindă de catarg. Dar, deşi vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândeşte că şi catargul se va scufunda. Se prinde de catarg şi se îneacă mai repede. Vreau sa spun că oamenii caută sa se sprijine de ceva, sa se prindă de ceva. Şi dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dara nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu, se vor chinui. Mare lucru este încrederea în Dumnezeu.

Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei şi foarte primejdioşi, dar în cele din urmă va birui Hristos. Veti vedea că vor cinsti Biserica. Numai noi să fim corecţi. Vor înţelege că altfel nu o vor putea scoate la capat. Şi politicienii au inteles că dacă cineva poate ajuta acum în acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, aceştia sunt oamenii Bisericii. Să nu vi se pară ciudat. Politicienii noştri au ridicat mâinile în sus. Unii au venit şi la Coliba mea şi mi-au spus: „Călugării trebuie să facă misiune, altfel nu se poate”. Ani grei! Dacă ati şti în ce situaţie ne aflam şi ce ne aşteaptă!…”

Promovat de,

https://ioanatan.wordpress.com/

Paisie Aghioritul: „Dumnezeu face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt”

Parintele Paisie binecuvantand un copilFericitul stareț Paisie, dupa numele lui din lume Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei la 25 iulie 1924. Din fragedă vârstă a trăit în nevoință; bucuria lui erau Viețile Sfinților, ale căror lupte se nevoia să le simtă cu râvna mai presus de măsură. S-a dedat rugăciunii neîncetate, cultivând în același timp smerenia și dragostea. A învățat meseria de tamplar ca și astfel sa-L imite pe Hristos. În armată a servit trei ani și jumătate în timpul războiului răzvrătiților (Războiul din 1946-1949 dintre răzvrătiții comuniști și armata guvernamentală a Greciei) ca telegrafist.

În tot ceea ce întreprindea, se distingea prin vioiciunea, jertfirea de sine, moralitatea și harismele lui. După ce și-a îndeplinit datoria față de Patrie a intrat în viața monahală, pe care a dorit-o din copilărie. Fiind el încă mirean avusese cercetări dumnezeiești, dar în viața sa monahală bunavoința Domnului, a Maicii Domnului și a Sfinților către el a atins culmi înalte. A pustnicit în Sfântul Munte, la mănăstirea Stomiu din Konita și la Sinai. A trăit ascuns, s-a dăruit întregii lumi. A îndrumat, a mângâiat, a tămăduit, a odihnit mulțimea oamenilor care alergau la el. Sufletul lui sfințit s-a umplut cu totul de dragostea dumnezeiască și chipul său cuvios iradia harul dumnezeiesc.

S-a instruit pe sineși după Evanghelie, de aceea mai întâi chipul său era cel care îi învăța pe oameni, precum și dragostea sa evanghelică și cuvântul său luminat. Când primea diferiți oameni cu toate particularitățile lor, nu îi asculta în mod simplu, ci cu sfânta lui simplitate și discernământ intra adânc în inimile lor și durerea, neliniștea și problemele lor le făcea ale sale. Și atunci, încet – incet se săvârșea minunea: schimbarea omului. „Dumnezeu – spunea el – face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt”.

Toata ziua aduna neobosit durerea omenească și împrăștia mângâierea dumnezeiască. După dureri martirice, care, precum spunea, l-au folosit așa cum nu l-au folosit nevoințele lui pustnicești de toată viata, s-a odihnit în Domnul la 12 iulie 1994 la Sihastria Sfântului Ioan Evanghelistul de la Suroti – Tesalonic. A fost înmormântat langa biserica Sfantului Arsenie Capadocianul.

Fericitul Staret Paisie a lăsat o moștenire duhovnicească: învățătura sa. Monah simplu, cu puține cunoștinte ale școlii primare, dar bogat după înțelepciunea lui Dumnezeu, el s-a golit pe sine pentru aproapele sau, lăsând credincioșilor drept moștenire duhovnicească convorbirile cu fiicele sale duhovnicești în decurs de 28 de ani. Învățăturile lui marcate de dragoste, profunzime și noblețe au fost publicate în cinci volume de carte: „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”(1), „Trezirea duhovnicească” (2), „Nevoința duhovnicească” (3), „Viața de familie” (4), „Patimi și virtuți” (5), la editura Evanghelismos din București.

Unele din aceste învățături, traduse din limba greacă de ieroschimonahul Ștefan Nuțescu le vom propune cititorilor https://ioanatan.wordpress.com/