Monthly Archives: Iunie 2014

Ieromonahul Petru Pruteanu: „Sîntem chemați să-L vedem pe Hristos într-un sărac, cerșetor, polițist sau judecător…”

Ieromonah Petru PruteanuPărintele Petru Pruteanu este unul dintre cei mai cunoscuți preoți din Republica Moldova. Cunoscut pentru inteligența și erudiția sa deosebită pentru care este apreciat mai ales în cercurile de intelectuali și tineri. A fost lector și decan al Facultății de Teologie din Edineț, a făcut studii de cercetare în Muntele Athos (Grecia) şi la Universitatea din Thessaloniki (Salonic). Acum slujește într-o parohie din Cascais, Portugalia, Eparhia de Korsun. Slavă Ție, Doamne, că există skipe!

-Părinte Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adîncim puțin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și arhicunoscutele cuvinte „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfînta Evanghelie după Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atît de important, încît Dumnezeu ne atenționează, că, dacă nu iertăm oamenilor greșelile lor, nu putem aștepta milă și iertare de la Dumnezeu?

-Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijîndu-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult, şi pentru care Mîntuitorul de asemenea şi-a vărsat Sîngele Său, chemîndu-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decît atît, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25:40,45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectînd logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întîi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decît cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mîndria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm pînă la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică…

Cred că este important să mai amintesc în acest context şi cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4:20-21).

fiul-risipitor-Poate oare Dumnezeu să ierte păcatele unui om care nu iartă din toată inima pe cineva care i-a greșit, sau care „iartă dar nu uită” și la prima ocazie potrivită sau la primul pahar de vin își varsă nemulțumirea pe aproapele său și-i „scoate ochi” pentru toate greșelile „iertate”?

-În răspunsul precedent am făcut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, în care Mântuitorul povesteşte cum un stăpîn a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanţi, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Şi pilda se încheie cu următoarele cuvinte ale stăpînului: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observăm că Dumnezeu ne cere să fim între noi ca fraţii şi să iertăm „din inimă”, nu doar cu buzele sau numai pînă la un timp, căci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amînare a răzbunării”. Ce ar fi dacă şi Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi să-şi reamintească de toate păcatele noastre? Deci haideţi să nu fim „slugi viclene”, ci să iertăm până la capăt şi să reîncepem relaţia cu fratele nostru, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic. Dacă aşa am vrea să facă cu noi Dumnezeu şi chiar şefii noştri, tot aşa trebuie şi noi să facem cu alţii.

-Cu toții suntem foarte mișcați de noblețea Mîntuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au răstignit, dar de multe ori, în viața cotidiană suntem neputincioși în a ierta oamenilor chiar și micile ofense sau nedreptăți care ni se fac, ca să nu mai pomenim de cele mari. Cum să învățăm a ierta în lucrurile mici, dar, mai ales în cele mari? Cunoaștem cu toții destule cazuri cînd frate cu frate nu vorbește ani la rînd din cauza unor certuri banale la împărțirea averii părinților, cînd copiii își neglijează părinții, considerînd că au fost nedreptățiți sau pentru că n-au fost iubiți la fel de mult ca alți frați de-ai lor, cînd soții divorțează nemaiavînd putere să se ierte, să se suporte, să se ajute unul pe altul.

-Sunt oameni care chiar încearcă să ierte pînă la capăt, dar fiind stăpîniţi şi de alte patimi, în special de mîndrie şi invidie, în ei reînvie mînia şi chiar prostia. Nu de puţine ori, omul n-are nevoie de acel pămînt, că oricum nu are de gînd să-l lucreze şi nici de acea casă bătrînească care niciodată nu i-a plăcut, dar fiind îndrăcit(!) spune: „dar de ce să-i revină altuia şi nu mie?” sau „decît să aibă doar el, mai bine să se piardă, ca să nu am nici eu, nici el”. Oamenii care trăiesc după această logică diabolică, nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica şi, prin urmare, nu trebuie nicidecum împărtăşiţi, cununaţi sau copiii lor primiţi la botez. O atitudine mai drastică a Bisericii este justificată nu doar pedagogic, ci şi canonic, şi duhovniceşte.

Mai există şi alt aspect, cînd celălalt refuză să se îndrepte şi profită de bunătatea celui mai credincios sau mai slab. Dar şi în primul caz, şi în al doilea, Hristos ne este model de iertare şi bunătate.

423px-Христос_Пантократор_Ватопед_Афон_13вNumai citind şi împlinind Evanghelia ne putem schimba conştiinţa şi comportamentul. La noi însă credinţa se limitează numai la pomeni şi obiceiuri, iar la capitolul împlinirea Evangheliei suntem mai răi decît păgînii… E şi vina preoţilor, în mare parte, că nu atrag atenţia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convieţuire şi pentru dobîndirea mîntuirii. Dacă n-ai ştiut să ierţi, nici o pomană nu te poate salva!

-Cum poate un credincios să-și dea seama că Dumnezeu l-a iertat pentru păcatele făcute, mai ales cînd e vorba de păcate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostituție sau droguri, uciderea unui părinte?

-Pentru a primi iertare de la Dumnezeu în primul rînd trebuie să te opreşti de la păcat, apoi să ceri iertare, avînd hotărîrea de a nu mai greşi. Iertarea nu se dă dacă nu se cere, dar întrucît, prin păcat, omul se îndepărtează mult de Dumnezeu, omul trebuie să fie convins că a strigat suficient de tare şi de mult ca Dumnezeu să-l audă. Ca să nu fim prea uşuratici cu pocăinţa, uneori Dumnezeu se face că nu ne aude şi, în acest caz, chiar trebuie să strigăm cu lacrimi şi cu suspine…

Atunci cînd omul primeşte iertare, el simte o pace în suflet şi o bucurie că l-a aflat iarăşi pe Dumnezeu. Mai mult decît atât, omul este gata să suporte orice consecinţă pentru păcatul său, numai să nu-L piardă pe Dumnezeu şi mîntuirea care vine de la El. Dacă omul a ajuns să trăiască această stare, înseamnă că poate nădăjdui cu smerenie în iertarea lui, crezînd că o va şi primi.

De multe ori însă, oamenii cerşesc o falsă iertare. Pe ei nici măcar nu-i interesează dacă Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru că nu cred în Judecata şi Viaţa de apoi, ci ar vrea să fie convinşi doar că nu vor fi pedepsiţi aici pe pământ. Această abordare deja nu mai are nimic comun cu creştinismul.

-De ce Dumnezeu ar ierta o persoană care înjură în fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Paște chinuind și otrăvind cu răutatea sudalmelor lui pe cei din jur, străini sau apropiați?

-Cum am mai spus, iertarea se dă numai dacă este cerută, iar păcatul nu se mai repetă. Dacă să întrunesc aceste condiţii, Dumnezeu este în stare să ierte totul, chiar şi cele mai grave păcate. Dar dacă omul nu-şi cere iertare şi nu are hotărârea de a nu mai greşi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forţa dorinţa lui de a fi porc.

-Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfînt nu se va ierta”. În unele surse ortodoxe am întîlnit că tradiţia creștină, pornind de la cele trei mari virtuți de căpătâi – credința, nădejdea și dragostea, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt -, a socotit că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se îndreaptă împotriva acestor virtuți. Oare necredința, erezia, vrăjitoria, închinarea la idoli sau lepădarea dreptei credinţe ca și păcate împotriva credinței pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt? Sau deznădejde și sinuciderea, ca păcate împotriva nădejdii, pot fi socotite păcate împotriva Duhului Sfînt? Și în același sens, oare ura, invidia și pizmuirea aproapelui, ținerea de minte a răului, minciuna, clevetirea și prigonirea pe nedrept ca și păcate împotriva dragostei pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt?

-Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtuţile sunt „roade ale Duhului Sfînt” şi, prin extensie, orice păcat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal însă consider că textul de la Matei 12:31-32 nu se referă la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfîntului Duh şi, în consecinţă, a întregii Treimi. Sfinţii Părinţi interpretează această hulă ca o respingere a lui Dumnezeu din viaţa omului. Şi sunt mulţi care ştiu şi simt că Dumnezeu există, dar vor să trăiască ca şi cum El nu ar exista şi nu le-ar cere nimic. Aceasta este o formă de ateism chiar mai periculoasă decât ateismul pretins „ştiinţific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa nu poate fi iertat pe simplul motiv că nici nu-şi doreşte acest lucru. Dar dacă îşi va reveni în sine şi va dori să fie iertat, Dumnezeu negreşti i-o va da.

-Următoarea întrebare ține de puterea de iertare a păcatelor și, de cele mai multe ori este o pricină de poticnire pentru unii creștinii ortodocși, dar și, mai ales, pentru credincioșii neortodocși. Sfânta Evanghelie după Ioan relatează că după înviere, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor, „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Pentru mulți credincioși din vremurile noastre această taină a iertării păcatelor prin intermediul preoților este greu de înțeles și este, totodată și o mare sminteală. Asta pentru că pare total deplasat să mărturisești unui om, fie el și în haine preoțești, lucruri foarte intime despre propriile păcate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forță impersonală pare de neconceput să spui păcatele unei persoane, mai ales, că televiziunile noastre „au grija” să ne informeze regulat despre preoți care se bat în biserici, preoți bețivi, curvari, homosexuali sau preoți care preoția este o afacere. În cel mai recent scandal cu implicarea unui cleric ni se prezenta nesimțirea acestuia, care după se a fost oprit de a sluji cele sfinte pentru relații sexuale cu o enoriașă minoră din corul bisericii a decis să treacă într-o altă mitropolie, pentru a-și păstra Biserica și veniturile. Culmea era că ajunsese să-l șantajeze și să-l amenințe pe diferite căi pe noul preot numit de autoritățile bisericești. Sfinția voastră, dacă ați fi mirean, ați accepta să vă spovediți unui astfel de preot?

-Un astfel de individ nici nu este preot, chiar dacă formal poate încă nu este caterisit. Dar nu înseamnă că dacă există doctori care uită foarfecele în oameni sau îi omoară pe masa de operaţie, spitalele trebuie închise, iar oamenii să încerce să supravieţuiască fără operaţii. Transferarea păcatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greşeală, iar apelarea la primul preot care ne-a ieşit în cale este semnul unei ignoranţe şi nepăsări duhovniceşti. Dacă pentru a scoate un dinte căutăm un stomatolog bun, care trebuie nu doar să înlăture ce este rău, dar şi să nu te infecteze cu vreo hepatită, cu atât mai mult trebuie să căutăm preoţi şi duhovnici buni care să ne pregătească înainte de cununie şi botez, şi să ne fie îndrumători duhovniceşti pentru viaţa noastră şi a familiei. Altfel eşuăm.

Revenind la prima parte a întrebării, cea legată de puterea iertării păcatelor, trebuie să facem unele precizări de ordin practic. În primul rând, preotul nu trebuie să asculte mărturisirea, dacă aceasta începe cu cuvintele: „părinte, am greşit…”, căci aceasta deja nu este mărturisire, ci o şedinţă la psiholog. Mărturisirea trebuie să înceapă cu cuvintele „Doamne, am greşit…”, ca să fie clar de la bun început cui este ea adresată şi care este rolul fiecărui „actor”. Deci Doctorul şi Marele Duhovnic este Însuşi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, în cuvinte omeneşti şi printr-o prezenţă vizibilă, îţi vorbeşte şi te binecuvîntează. Şi e clar că nu oricine poate îndeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacraţi în această slujire specială. Mai mult decît atît, acest „asistent” are acelaşi trup ca şi tine şi trăieşte în acelaşi context istoric ca şi tine, deci cu siguranţă va şti să te ghideze corect către Marele Doctor, dacă şi tu vei dori acest lucru.

Deci, dacă oamenii vor avea conştiinţa că vin să se mărturisească Domnului, iar prezenţa preotului le este numai spre ajutor, oriceLa Spovedanie complex sau prejudecată vor fi uşor depăşite. Uneori chiar este de folos să tragem şi un pic de ruşine în faţa preotului, ca să nu tragem ruşinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorită acestei ruşini, oamenii se opresc de la păcate. Pe de altă parte, pacientul care vine la medic este nevoit să se dezbrace înaintea acestuia şi, pentru a birui boala, este nevoit să biruie mai întâi ruşinea. Tot aşa este şi cu spovedania. Nu trebuie să credem că preotul, dacă va şti păcatele noastre, ne va respecta mai puţin sau îşi va schimba părerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Şi orice preot cît de cît experimentat, nu mai are nici o urmă de curiozitate privind păcatele tale, căci aude prea multe… Ţie însă îţi este de folos ca să le mărturiseşti şi să primeşti canonul potrivit, ca să te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o ştie, dar vrea ca tu însuţi să ceri vindecare şi să recunoşti că ţi-ai cauzat rana, dar de acum înainte vei fi mai prudent.

-Trăim într-un veac cînd păcatul desfrîului a pătruns atît de mult în societate, în presă, în familie încît cu greu mai găsești familii în care soțul nu înșeală soția sau invers. Infidelitatea conjugală distruge multe familii, frînge foarte mulți oameni, aruncîndu-i în disperare, ură, sau chiar omucidere. Pentru exemple e suficient un clic pe orice site de ştiri. „…Aflînd despre infidelitatea soţiei, bănuitul, în vârstă de 40 de ani, locuitor al satului Hîrbovăţ, a urcat la volanul automobilul personal şi s-a deplasat la domiciliul amantului. Între cei doi s-a iscat o ceartă, care a trecut în bătaie. Suspectul i-a aplicat „rivalului” multiple lovituri cu mâinile şi cu un borcan din sticlă pe diferite părţi ale corpului, inclusiv în regiunea capului. Când ultimul nu mai putea opune rezistenţă, soţul femeii l-a tăiat cu un cuţit în regiunea testiculelor. În rezultatul maltratării, victima a decedat pe loc…”. Sigur că omorul din cazul prezentat mai sus e ceva ieșit din comun. Dar adulterul, înșelarea în cuplu și în familie este atât de frecventă în zilele noastre, încît nici nu mai uimește pe nimeni, indiferent dacă cel care înșeală este tractorist, medic, profesor universitar, actor renumit, politician, academician sau șef de stat. Cît de des vi se mărturisesc la spovedanie asemenea păcate și ce epitimii și sfaturi dați în astfel de cazuri? Să ierte sau nu cel înșelat? Să păstreze familia sau să divorțeze? 

-Repet încă o dată: ca iertarea să fie dată, ea trebuie să fie mai întîi cerută, şi nu formal, ci din inimă şi cu hotărîre de a nu mai greşi. Un astfel de bărbat, dacă scapă de pedeapsa penală (eventual pe motiv că a fost în stare de afect), chiar merită să fie iertat, pentru că nu a rămas indiferent de soarta familiei lui, ci a luat o atitudine. Din păcate, atitudinea a fost greşită, dar oricum, el a vrut să-şi salveze familia şi nu a răspuns la înşelare cu o altă înşelare, aşa cum se întîmplă cel mai des.

Observăm că Biserica Ortodoxă din Moldova acordă puţină atenţie familiei şi nu face nici un fel de catehizare înainte de cununie, ci cunună pe toţi laolaltă, inclusiv şi a doua, şi a treia oară, iar „cununiile se dezleagă” aproape în bătaie de joc. Această problemă trebuie rezolvată urgent şi există suficiente căi de a înainta măcar puţin în această direcţie. Cred că cele mai multe familii care au divorţat puteau fi salvate, dacă nu era atîta orgoliu şi încăpăţînare. Sunt foarte puţine cazurile cînd divorţul devine „răul cel mai mic” şi un pas inevitabil. Dar şi atunci trebuie cîntărit bine, fără ai uita de cuvintele Mîntuitorului: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6).

-Vă mulțumesc pentru că ați găsit timp pentru noi.

-Sper să fie de folos cititorilor.

Interviu realizat de Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com

Anunțuri

Părintele Mihail Costandachi: „Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca El să facă parte din viața noastră”

IMG_7036Părintele Mihail Costadache este preot slujitor la mănăstirea „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni. A acceptat cu simplitate și modestie să discutăm despre rostul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel în care creștinii au intrat de o săptămînă, chiar dacă a trebuit să renunțe la puținele ore de odihnă între slujbele mănăstirești de dimineață și seară.

-Părinte Mihail, sîntem în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De ce a rînduit Biserica Ortodoxă acest post, cît durează și ce foloase poate avea din el creștinul obișnuit care, cea mai mare parte a timpului său, se zbate pentru a cîștiga un ban pentru el și pentru familie?

-Postul Sfinților Apostoli a fost instituit relativ tîrziu în Biserică inițial fiind un post mai mult pentru monahi. Are o durată variabilă în dependență de sărbătoarea Paștelui. Uneori el poate fi doar de cîteva zile, alteori, cum a fost în anii precedenți, poate dura șase săptămâni. Din punct de vedere alimentar este un post relativ ușor, cu dezlegări la vin și undelemn, iar în zilele de sîmbătă, duminică și de sărbători mai mari se dezleagă și la pește. Postul începe de obicei după Duminica tuturor sfinților (anul acesta pe data de 15 iunie) și sfîrșește odată cu sărbătoarea închinată Soborului Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie, stil nou/12 iulie stil vechi).

Se știe că postul este o perioadă în care creștinii intensifică rugăciunea și toate celelate lucrări duhovncești ca citirea Scripturilor, faptele bune, practicarea altor virtuți creștine. Bineînțeles postul nu poate fi pentru nimeni obligatoriu, însă încă marii dascăli ai pocăinței și cunoscători subtili ai sufletului omenesc au remarcat că pentru a-L simți și a-L aduce pe Dumnezeu mai aproape de om, este nevoie de o lucrare și o sîrguință deosebită pe care  ei au numit-o asceză. Omul poate să nu postească, căci postul este manifestarea maximă a voinței și libertății omenești. Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca el să facă parte din viața noastră. De aceea Isaac Sirul spunea: „A mînca este o lege a firii, a posti însă tine de libertatea omului”, de aceea animalele nu postesc.

Postul este de asemenea o ocazie de a aduna în sufletul nostru mai multă lumină. De aceea bucuria și roadele pe care le aduce, le poate simți și descrie doar cel care postește. Iar postul poate aduce în primul rînd liniște, pace, curățenie lăuntrică, mai multă claritate în activitățile pe care le avem și, desigur, bucurie, chiar și în lucrurile mici din viața noastră de zi cu zi pe care nu prea le observăm.

Aș vrea să accentuez că postul nu trebuie privit doar ca pe o restrictie alimentară, ci mai întîi de toate ca pe o pocăință, ca pe o schimbare a modului nostru de a fi și de a trăi. Este o perioadă de înfînare, de la orice exces material, o înfrînare de la tot ce este rău.

-Postul sfinților Apostoli din acest an coincide cu o competitie sportivă de mare anvergură – Campionatul mondial de fotbal din Brazilia. După o zi de lucru mai mult sau mai puțin obositoare chișinăuenii se retrag pe la terease și baruri ca să vizioneze cu prietenii un spectacol în care 22 de sportivi  în floarea vârstei aleargă într-o nebunie după o minge. Cum se împacă postul cu fotbalul și mai ales cu cantitățile industriale de bere care se beau în timpul vizionării unui meci?

-Nu se împacă deloc, pentru că, de fapt, nici nu au ce împăca. Nu văd o problemă în a posti și a privi un meci de fotfal, a citi o carteSuporteri englezi, CM 2014 sau a privi un film, dacă aceste lucruri se fac în limitele decenței și nu vin în contradicție cu scopul și esența postului, ca lucrare duhovnicească. Creștinismul nu înseamnă o îngrădire a libertății omului și personalității, ci punerea lor într-o nouă lumină. Biserica cunoaște mai multe cazuri a unor oameni ajunși mai apoi sfinți care erau și amatori ai sportului. De aceea eu cred că cineva poate fi în egală măsură un bun creștin și amator de fotbal dacă acest lucru nu naște în el ură, invidie și comportamente degradante. Pentru a folosi aici un cuvînt cunoscut, pînă la urmă, „nu vinul este rău, ci beția; nu femeia este de vină, ci curvia; nu mădularele trupului sunt pricina, ci reaua lor folosință” după cum spune sfîntul Petru Damaschin. Așadar, nu fotbalul sau alte lucruri sunt de vină, ci modul și felul în care știi tu să le privești. Un om care postește niciodată nu trebuie să întoarcă spatele lumii ca să se dedice propriului creștinism într-o manieră habotnică și fanatică.

-Sfîntul Ioan Gură de Aur recomanda creștinilor un „standard” de postire care ar putea părea neobișnuit cel puțin pentru cei pentru care postul se reduce la o dietă alimentară. El zicea să avem milă de cei săraci, să ne împăcăm cu dușmanii, să ne întoarcem capul de la femeile frumoase. Și chiar mai mult, să postim nu doar cu gura și stomacul, dar și cu ochii, urechile și cu toate mădularele trupului nostru. „Mîinile voastre să postească rămînând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”, spunea sfântul ierarh. Cât de realizabile sunt aceste sfaturi pentru creștinii contemporani din Moldova, 80 la sută dintre care nu respectă nici măcar postul alimentar?

-Exemplele cu citate din Sfinții Părinți referitoare la modul cum trebuie să postim ar putea continua la nesfîrșit. Același Ion Gură de Aur ne spune că dacă postim trebuie să o arătăm și prin fapte, îndemnîndu-ne în altă parte ca, în timpul postului, să procurăm alimente mai ieftine iar difrența de preț ce rămîne să o dăruim săracilor. Iar sfîntul Vasile cel Mare spune și el că nu avem folos că postim dacă continuăm să bîrfim și să săvîrșim lucruri rele asemănîndu-ne în acest caz mai mult demonilor, care nu mănîncă niciodată, dar nu încetează să facă răul.

Trebuie să înțelegem că postul nu este o corvoadă, ci un lucru benevol pe care credinciosul trebuie să îl facă cum poate mai bine și întâi de toate, sincer. Mult, puțin – după puterea fiecăruia. Așa că la întrebarea, cum postim? se poate răspunde omului de astăzi – doar sincer. Or, în acest sens, constatăm astăzi o îngrijorătoare lipsă de înțelegere între cei care postesc și cei care nu postesc. Unii consideră postul drept o chestie depășită, care nu-și mai are locul în societatea contemporană, iar alții la cealaltă extremă dogmatizează și absolutizează valoarea postului ca pe ceva fără de care „nu se poate intra în Împărăția ui Dumnezeu”. Nu are sens să încarci pe nimeni cu rigoarea postului tău. Să nu confundăm fondul cu formele, or postul este doar una din formele de purificare, fără a minimaliza bineînțeles valoarea și importanța duhovnicească a postului pentru omul credincios.

-Chiar dacă nu are legătură nemijlocită cu tema postului, nu pot să nu vă întreb ce credeți despre legislatorii din Danemarca care au adoptat recent o lege prin care obligă toate bisericile să „cunune” cuplurile de homosexuali. La prima vedere s-ar părea că este prea puțin probabil ca în timpul apropiat Parlamentul de la Chișinău să ajungă în situația de a obliga biserica să cunune homosexuali. Dar dacă ne amintim că nu foarte demult legislatorii noștri au votat legea „egalității de șanse” care apără persoanele discriminate din cauza „orientării” lor sexuale, că în timpul protestelor din mai 2014 împotriva paradei LGBT au fost reținuți doi preoți ortodocși, iar la începutul lunii curente Judecătoria Bălți l-a obligat pe episcopul de Bălți și Fălești Marchel să-și ceară scuze de la homosexuali și să plătească 22 mii lei avocaților acestora din organizația Gender Doc-M, atunci nu mai putem fi atît de siguri că peste 10-15 ani, Biserica Ortodoxă nu va fi pusă în situația Bisericilor din Danemarca.  

-Nu putem neglija ceva ce se petrece undeva în Danemarca sau în altă parte, pentru că efectele acestui proces de desacralizare vorDanemarca, homo lovi inevitabil crestinismul din întreaga Europă. Mi se pare că acest lucru a fost remarcat foarte bine de ieromonahul Savatie Baștovoi în romanul „Diavolul este politic corect”, în care ilustrează foarte reușit cum falsele „valori” ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei, promovarea homosexualității, reducerea populației, eutanasia și altele pot găsi o justificare ideologică și științifică, dacă vreți, într-o societate a viitorului. Iată că această societate cu legi bizare pe fondul unui ateism agresiv nu mai este o simplă ficțiune, ci o realitate tot mai dură în mai multe țări europene.

Pe mine nu mă impresionează atît rapiditatea și haotismul cu care se adoptă unele legi, ce afectează într-un fel sau altul viața confesiunilor religioase, cît ușurința sau iresponsabilitatea, cu care acceptăm aceste reforme impuse din afară, fără a le mai digera măcar.

În ceea ce privește poziția Bisericiii, ea nu poate fi alta decît cea exprimată de-a lungul veacurilor chiar dacă ar fi să ne întoarcem și cu picioarele în sus. Problema sexualității pervertite nu este nici de eri, nici de azi și ea a fost calificată dintotdeauna drept o anomalie a firii umane. După cum spune și Nicolae Steinhardt, Hristos nu a respins pe curve și pe hoți, dar nu spre a-i binecuvînta în poziția lor de curve și de hoți, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie așa.

În acest sens, poziția Bisericii rămîne una clară și nu trebuie să ne ascundem după deget, iar o Biserică care ar accepta să promoveze și alte „adevăruri” paralele, din zona gri, ar înceta de fapt să mai fie Biserică, pentru că s-ar supune mai mult voii și adevărului oamenilor decît legii lui Dumnezeu. Biserica nu s-a situat niciodată pe poziții comode, confortante  într-o societate, ci dimpotrivă a scandalizat și provocat prin mesajul și poziția ei. Problema este, însă, și de altă natură și ține de modul în care reușim noi să explicăm aceste adevăruri pentru a le face credibile în fața celor mulți care nu mai văd în ele niște adevăruri. Astăzi nu mai este suficient sentimentul credincioșilor că homosexualitatea este împotriva firii și a naturii și că nu nu este bine. Este în puterea Bisericii și a ierarhiei să explice cumsecuvine aceste lucruri ca să nu-i lase pe credincioși să dibuie în asemenea probleme importante. Și este în puterea Bisericii să nu-i lase pe adepții „atracțiilor romantice” să se autoamăgească cu ideea că se pot apropia de Dumnezeu pe de-a îndoaselea, fără pocăință. Iar aici din partea autorităților bisericești se cer nu doar declarații oficiale, ci răspunsuri clare, explicite materializate în programe concrete cu activități sistematizate.

-Vă multumesc pentru interviu

-Să vă fie de bine.

Igor Pînzaru

ioanatan.wordpress.com 

Zilele Cărţii Ortodoxe la Chişinău – pacea lui Hristos într-o civilizaţie digitală

Icoana lui HristosSăptămâna care a trecut a fost marcată de un eveniment cultural deosebit care a început la Academia de teologie ortodoxă din Chișinău și a continuat la Biblioteca Națională și mănăstirea Curchi, reușind să atragă atenția presei și a rețelelor de socializare. Festivalul „Zilele Cărții Ortodoxe” a adunat împreună colaboratori ai editurii „Cathisma”, „Sophia”, „Deisis” ș.a., funcţionari ai Bibliotecii Naționale, clerici și mireni ai Mitropoliei Moldovei, oameni de știință, jurnaliști și cititori.

– Părinte Savatie Baștovoi, primiți felicitările noastre pentru organizarea și desfășurarea primei ediții a Festivalului de carte ortodoxă. Ni s-a părut destul de curajoasă această iniţiativă într-o țară în care se citesc tot mai puține cărți, nemaivorbind de cele religioase, și unde populația este drogată cu televizorul și Internetul, fiind amețită cu știri despre politică și modă, mariaje, atacuri raider și războaie. În viața creștinilor noştri este atât de multă propagandă, încât rămâne foarte puțin loc și timp pentru Hristos și pentru scriitorii Bisericii. Oare Hristos, prin sfinții Săi Ioan Gură de Aur, Simion al Edesei, Teofan Zăvorâtul, părintele Selafiil cel Orb de la Neamț sau Sfântul ierarh Luca al Crimeii, mai poate fi interesant pentru tinerii moderni care petrec ore întregi pe Facebook sau odnoklassniki?

– Interesul pentru cartea ortodoxă a fost și rămâne mare. Din datele statistice pe care le avem de la cei mai mari difuzori de carte din România vă pot spune că niciun alt segment de carte, poate cu excepția manualelor, nu are o cerere atât de mare ca și cartea ortodoxă. La Chișinău este aceeași situație – toate cărțile ortodoxe care, trebuie să spunem, ajung cu mare greu aici, se vând. Ortodocșii citesc și cumpără mai multă carte decât media statistică. În ce privește rețelele de socializare, lucrurile pot fi verificate și mai ușor: portalurile ortodoxe din Chișinău indică zeci de mii de cititori activi înregistrați doar de Facebook, ceea ce este mai mult decât majoritatea portalurilor de știri autohtone. Având în vedere un interes atât de mare pentru cartea ortodoxă raportat la totala ei absență din spaţiul public, i-am propus mitropolitului Vladimir organizarea acestui festival, iniţiativă primită cu toată deschiderea și susținerea nu doar duhovnicească, ci și logistică. Zilele cărții ortodoxe la Chișinău este o sărbătoare a cărții organizată prin implicarea direct a mitropolitului Vladimir și a tuturor departamentelor ce țin de cultură și nu numai din cadrul Mitropoliei Moldovei.

DSC_0730– Vreau să vă întreb dacă întâmplător sau nu expoziția de carte veche bisericească, cu relicve foarte prețioase, a fost „completată” cu cărți având o ținută grafică modernă, dintre care ies în evidență titluri precum „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan”, „Diavolul este politic corect”, de Savatie Baștovoi, „Despre înșelare”, de Ignatie Breanceaninov, „Terapeutica bolilor spirituale”, de Jean Claude Larchet, „Teologia icoanei”, de Leonid Uspenki ș.a.

– Expoziția de carte veche și rară din cadrul festivalului Zilele cărții ortodoxe la Chișinău este aportul prețios al Bibliotecii Naționale și a bunului ei director, bibliologul și scriitorul Alexe Rău. Cu toții am putut urmări în ultimii ani atacuri lipsite de cinste și adevăr asupra culturii ortodoxe, exprimate prin batjocorirea preoților care încearcă să stabilească un contact cu școala și cu noua generație de elevi și profesori. Argumentul care stă pe limba detractorilor este acela că Biserica este separate de Școală. Așa este, doar că noi am vrut să amintim cine a separat la noi Biserica de școală: acesta a fost nimeni altul decât Lenin, iar cât de bine ne-a fost după asta ne-o pot spune oasele părinților noştri rămase în Siberia sau aruncate din tren în stepele Ucrainei și pe aiurea. Odată cu oamenii, au fost prigonite și cărțile ortodoxe, astfel încât putem vorbi de un holocaust săvârșit asupra cărții ortodoxe pe pământul nostru. Cărțile vechi expuse la Biblioteca Națională sunt cărțile salvate de la distrugere, când oamenii speriați ascundeau sfintele odoare îngropându-le în grajduri și grădini. Dorim ca jumătatea de secol de prigoană asupra cărții ortodoxe să nu fie uitată, dar, totodată, nu ne limităm la a face o lecție de istorie, ci am adus cele mai frumoase cărți ortodoxe în ediții contemporane pentru ca cei ce însetează de cuvântul vieții să și le poată procura.

– Spuneați la inaugurare că Festivalul este și o comemorare a prigoanei statului sovietic asupra cărții ortodoxe care a fost exclusăDSC_0838 din spațiul public prin politici speciale ale autorităților. Iată că de ani buni nu mai suntem în Uniunea Sovietică, totuși, avem prea puțină carte ortodoxă pe rafturile bibliotecilor publice, şcolare atât la Chișinău, Bălți, Orhei sau Ștefan-Vodă, cât și în cele din satele noastre. Cum se întâmplă că, deși toți conducătorii țării declară susținere și atașament față de Ortodoxie, această susținere se materializează mai degrabă în pereți de mănăstiri și biserici decât în carte ortodoxă?

– Spun doar că urmările prigoanei ateiste încă nu au fost lichidate în întregime. Astăzi este foarte greu să aduci carte ortodoxă în Moldova. Cartea figurează pe declarațiile vamale alături de arme, droguri și substanțe radioactive: eu însumi am completat o astfel de declaraţii. Credem că în viitorul apropiat, Mitropolia va face un demers către autorități pentru a conferi cărții un statut special între alte bunuri (materiale!) ce se introduc în țară și sperăm că se va reveni la scoaterea taxelor vamale de pe carte, așa cum a mai fost.

– Cum să-i motivăm să citească literatură ortodoxă pe oamenii mai în vârstă, care poartă încă în mințile lor amprentele propagandei sovietice ateiste?

– Creșterea calității polemicilor este o necesitate impusă mai ales de arenele de televiziune tot mai la modă. Vremea când cele câteva argumente servite de partid erau suficiente pentru a înfrunta o mulgătoare de la fermă sau te făceau să strălucești într-o cuvântare rostită în cantina brigăzii de tractoare a trecut. Avem preoți și intelectuali ortodocși foarte bine instruiți, cu o cultură laică vastă, în fața cărora invocarea lipsei de lecturi ortodoxe nu mai sună ca o virtute, ci ca un handicap. Cred că atunci când jurnaliștii și intelectualii moldoveni vor înțelege că a nu citi nu este ceva bun, ei se vor pune pe carte. Îmi doresc din tot sufletul să readucem în societate polemica intelectuală de ținută, hrănită din lecturi bune și respectul pentru celălalt.

– Părinte Savatie, îmi amintesc de tonele de carte în limba română donate statului nostru de autoritățile din România, între care, cuDSC_0836 regret, nu s-a prea auzit de titluri de carte ortodoxă. Să fie o simplă întâmplare sau face parte dintr-o politică mai perfidă a mai-marilor acestei lumi și, în special, a capilor Uniunii Europene de a încuraja orice fel de literatură, mai puțin cea creștină?

– Din câte știu, s-a adus foarte multă carte ortodoxă în anii 90 din România. Acest lucru cred că poate fi verificat. Faptul că ceea ce se dona din România în cantități uriașe nu ajungea la cititorul de rând este o altă problemă. Anticariatele din România erau pline de cărți cu ștampile de donație destinate Basarabiei. Cine le întorcea înapoi în România și în ce condiții, nu mi-am pus problema să aflu. Poate că alții o vor face. Dar nu cred că mai este vreme să dezgropăm morții pentru a le răsuci buzunarele. Avem tot ce ne trebuie pentru a o lua de la început. Întotdeauna avem tot ce ne trebuie pentru a fi mai buni.

– Doamne ajută!

– Vă mulţumesc.

Igor PÎNZARU,

pentru FLUX și 

ioanatan.wordpress.com 

100 de fântâni în loc de 10 000 de cuvinte

Fantana model 1Câteva cuvinte pentru un fost premier. I le ofer gratis pentru că zgârcenia lui este proverbială și pentru că eu am chef să-i dau sfaturi așa, pur și simplu:)) ca de la creștin la creștin.

Dragă V.F. Nu mai asculta PR-iști care îți construiesc o campanie bazată doar pe vorbe, imagini frumoase si pe autoritatea altor oameni pe care încerci să-i folosești. Oamenii demult nu mai cred în vorbele voastre chibzuite de specialiști în imagine. Ei vor lucruri concrete, mai concrete decât o scrisoare în care îi poftești să călătorească în UE. Când o să-I întâlnești o să te întrebe ce-ai făcut, nu ce ai vorbit. Ce o să le răspunzi? De gazoductul Iași-Ungheni să nu pomenești. Vize, pensii mărite cu 70 de lei, câteva sute de proiecte sociale finanțate de europeni și câțiva kilometri de drum plătite din aceleaș fonduri. E ceva, dar e prea puțin.

Acum, decât să irosești banii ca să convingi mai marii lumii ca tu încă ești tu, mai bine fă ceva util. Mobilizează-ți staful și fă 100 de fântani pentru localitățile unde accesul la apă este problematic. Până în toamnă ai timp berechet. Crede-ma, costurile o sa fie mai mici decât se cheltuie, de obicei, pe buclete, calendare, picsuri, chepci, bilborduri și spatiul-publicitate plătit la ziare și televiziuni. 100 de fântâni. Vorbele si hârtiile se pierd, fântânile rămân și mii de oameni o să aibă un motiv să te simpatizeze. Poate chiar zeci de mii.

apa-Ca să înțelegi ce înseamnă o fântană cu apă bună te îndemn să faci o plimbare pe jos la fântana de pe strada Trandafirilor într-o zi de arșiță. 100 de fântâni în vremea noastră când apa costă mai mult decât laptele de vacă de la țărani e ceva care merită efort. A săpa o fântână poate fi un eveniment mai important și mult mai util pentru oameni decât poza ta cu Papa de la Roma, regele masonilor, sau cu nu stiu care birocrat influent din SUA, UE sau Ro. Ar fi mai rezonabil să faci ceva concret pentru oamenii care ți-au dat votul. Ceva din banii tai, nu din banii statului sau ai europenilor. Asta contează mai mult decat crezi. Știu că uneori te desparți foarte greu de bani. Știu, de asemenea, ca alteori poti fi generos:)) Am decis să-ți scriu aici doar pentru că stiu câteva cazuri cand ai ajutat unor oameni concreți. Se pare că cel puțin în cazul lor m-ai convins că ai stări de spirit în care omenia ta se ridică de asupra lăcomiei. Iar asta îl face pe orice om mai frumos la suflet decât este cu adevărat.

P.S. Te asigur că intențiile mele sunt bune, chiar dacă cuvintele sunt pe alocuri usturătoare.