Monthly Archives: August 2012

Confesiunile lui Igor-cian

La 20 de ani nu este ceva ieşit din comun să te apuci să construieşti paradisul pe pămînt, mai ales dacă eşti într-o echipă cu alţi nebuni romantici alde tine şi, lucru şi mai important, dacă ai o chitară şi o ciată de japoneze ruşinoase şi cochete în preajmă care îţi spun drăgălaş Igor-cian. Sigur că atunci te ispitesc gândurile de a face ceva măreţ şi frumos pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta adormit în ateism.

Puteţi rîde cît vreţi, dar eu, ca şi zeci de alţi tineri îndoctrinaţi, după ce ni se explica ore în şir la seminare speciale rolul nostru istoric în desfăşurarea Providentei divine în Moldova, începeam să ne luăm misiunea în serios.

Am fost membru „full time” al sectei lui Moon vre-o 3 ani şi am ajuns să fac lucruri pe care un tînăr sănătos la cap nu le face. De exemplu, cerşiam mergînd de la casă la casă prin Bucureşti şi Moscova, iar asta în limbajul sectei se numea „fandreizing”. Sau „propovăduiam” oamenilor pe străzile din Chişinău despre Noul şi Adevăratul Mesia – Moon, ceea ce însemna în jargonul mooniştilor că fac „Witnising”. De asemenea spuneam în fiecare duminica Plage-ul – un jurămînt prin care îmi asumam datoria de a construi „Împărăţia Cerurilor pe pămînt”.

În definitiv, am ţinut post negru 7 zile pentru a mă pregăti pentru „Blessing” o altă practică religioasă moonistă care e un fel de cununie cu mica diferenţă că, ritualul moonist include şi o bătae cu băţul la fund între miri. Nu ştiu dacă cititorii mei moonişti au studii în teologie, de aceea îi rog să mă creadă pe cuvînt că un fund vînăt de lovituri rezolvă într-o maniera profund teologică problema „păcatului originar” consecinţele căruia le suferim cu toţii. Trei bîte la fund, în concepţia moonistă rezolvă de asemenea şi problema violenţei în viitoarea familie. Ideea era că dacă tinerii îşi provoacă durere lovindu-se cu bîta în timpul cununiei ei nu o vor mai face mai tîrziu garanţia fiind imprimată pe pardonurile, dar şi în conştiinţa lor. Să nu ziceţi că e stupid.

Nu mai pomenesc că prima mea spovedanie am făcut-o tot în sectă, avînd în rol de duhovnic pe Giuseppe Jesualdi – un italian absolvent al unui colegiu de construcţie convertit la moonism într-un ambuteiaj din Roma şi o tînără de vre-o 20 de ani – S. G – pe rol de traducător. Mda…credeţi-mă, e destul de jenant să te spovedeşti prin intermediul unei tinere domnişoară povestind ce nebunii ai făcut la mare cu o anume tînără, mai ales că domnişoara traducătoare, judecînd după cum roşea, era fără experienţă în domeniu. Poate ar fi bine să-i cer iertare S. pentru spovedania făcută acum 16 ani, dar nu ştiu dacă mai e cazul. E căsătorită cu un moonist, din cîte am aflat are un copil şi, sînt convins că neghiobia mea nu e unica de care s-a ciocnit în sectă.
 
Misiunea mea imposibila în puşcăria moonistă a început în 1993. Doi ani mai tîrziu, cand colegii mei de la facultatea de Jurnalism, USM îşi toceau creerii pregătindu-se de examenele de stat, eu urmam seminare aprofundate de studiere a Principiului Divin în Kokoşkino, sub Moscova. „Principiul Divin” este lucrarea teologica fundamentală a mooniştilor, care încearcă să demonstreze prin speculaţii că Sun Myung Moon este întruchiparea lui Hristos la a Doua Venire. La întoarcere în ţară începusem să citesc Biblia, confruntînd-o cu Principiul aşa că, în timp ce colegii mei de la jurnalism trudeau asupra tezelor de licenţă eu încercam să fac faţă unor contradicţii teologice neavînd nici cea mai vaga idee de teologie.
 
Aveam o Biblie din textele lui Gala Galaction editată de o societate interconfesională italiană pe care de altfel mi-a dăruit-o acelaşi Giuseppe Gesualdi, care se amuza copios văzîndu-mă cum încerc să dezleg misterele Scripturii cu creionaşul în mînă. Aveam Biblia deschisă cînd la Matei 24, cînd la Luca 21 şi Principiul la capitolul consacrat celei de-a doua veniri a lui Hristos. Deşi cuvintele Evangheliei din capitolele menţionate mi se par astăzi destul de clare, atunci nu ajungea la mine ce citeam. Şi apoi cînd te avînţi în Scriptură şi în religie în general neavînd un învăţător care să te îndrumeze rişti să rămîi cu şi mai multe de ce?-uri decît le aveai înainte, pentru că în istoriile şi relatările biblice cuprinzînd istoria omenirii de la Facere la Apocalipsă te porţi rătăci la fel de uşor ca într-o junglă fără însoţitor.
 
De aceasta întîlnirea cu dl N. F. a fost o binecuvîntare pentru mine dar şi pentru alţi studenţi care au urmat cursurile dumnealui de catehizare ortodoxă. Îmi amintesc că după lecţii îl conduceam cu toţi spre casa dumnealui de la Docuceaev pentru ca pe drum să mai discutăm sau să-i punem întrebări legate de credinţa ortodoxă. Dl Fuştei are o pregătirea temeinică – seminarul şi Academia Teologică de la Zagorsk, dar şi o inteligenţă de invidiat în a explica pe înţelesul fiecăruia lucruri complicate din domeniul teologiei. Mai citesc şi acum cartea dumnealui „Creştinismul pe înţelesul tuturor” oprindu-mă pe îndelete la Conţinutul simbolului de credinţă şi, în mod special, la capitolul consacrat semnelor celei de-a doua veniri care este unul esenţial pentru un fost moonist.
 
Nu ştiu de ce dar ultimul timp tot mai des întîlnesc oameni care mă împing cu gîndul în trecutul meu „moonist”, trecut de care îmi amintesc uneori cu ironie, alteori cu sarcazm, alteori cu tristeţe. Analizînd peripețiile mele din perioada „moonista” nu odata mă întreb filosofic „Amice, cum ai putut fi atît de prost?” Ei, si ca s-o iau mai domol, îmi răspund diplomatic că a fost o aventură religioasă şi „misionară” de care nu pot zice că sînt mîndru, dar care mi-a marcat viaţa. Mă rog, oamenilor le place să se amăgească cu cuvinte frumoase. Îmi amintesc, că cineva dintre deştepţii din mass media autohtonă m-a şi poreclit „mooni” după ce îi criticasem pe sectari timp de cîteva luni scriind articole kilometrice în săptămînalul Luceafărul.

Ca să nu lungesc prea mult acest cuvînt voi spune doar că Dumnezeu a avut grijă prin oamenii săi să mă scoată din detenţia moonistă, fapt pentru care îi mulţumesc inclusiv prin această carte care sper să ajungă în mîinile unor foşti şi actuali moonişti. Dacă vreţi am şi o obligaţie morală de a-i ajuta pe unii care au lunecat în mlaştina înşelăciunilor mooniste şi care consideră că slujesc lui Dumnezeu argăţind o dinastie de şarlatani. Am acest sentiment de ani de zile şi oridecîte ori întîlnesc în stradă un om cerşind sau vînzînd pentru Moon se mişcă ceva in inima mea care zice că trebuie să fac ceva…

Anunțuri

Episcopul Pantelimon: „Când Ortodoxia devine o tradiție, ea se transformă într-o religie moartă în care lipsește Dumnezeu…”

La Moscova s-a desfășurat recent Congresul general-bisericesc pentru slujire socială. Cu această ocazie șeful Departamentului sinodal pentru caritate bisericească și slujire socială episcopul Pantelimon de Smolensk și Veazma a dat un interviu publicației „Rosiiskaea gazeta” despre slujirea socială a Bisericii. Vladâca Pantelimon s-a referit la istoria slujirii sociale a Bisericii Ruse și la exemplu Surorilor de Caritate din Rusia pre-rovoluționară, la experiența statelor contemporane și la Calea Dragostei în creștinism.

-Am și întrebări mai indiscrete, vladâca.

– În „Soțul ideal” de Oscar Wilde se spune, că întrebările niciodată nu sînt indiscrete. Dar răspunsurile uneori pot fi.

-Deja mi se oprește între dinți afirmația: Rusia nicidecum nu poate pune pe picioare activitatea de caritate. E o apreciere justă?

-Cred că e adevărată. Timp de 70 de ani la noi s-a încercat să se șteargă tot ce e legat de de binefacere. Un mare ascet al sec. XX Pavel Troișkii, un bătrîn cu darul înaintevederii, un om sfânt, spunea: 70 de ani s-au străduit să scoată din sufletul omului tot ce era bun, iar acum și-au dat seama, dar nu e prea târziu?

-Prezentați-ne, vă rog, situația generală ce ține de activitatea de binefacere și slujirea socială.

În decursul istoriei de persecuţie cumplită care a lovit Biserica în secolul XX, ei I s-a interzis să se angajeze în acțiuni de binefacere. Faptele milosteniei au fost interzise categoric prin lege. Ortodocşii au fost izolați în biserici, interzicându-li-se să mai facă fapte bune. Să facă doar slujbe! Nu în zadar spunea Patriarhul Pimen că se află ca într-o „cuşcă de aur”, viața bisericească a fost deformată. În anii ’90 entuziaşti în mod spontan au început să reînvie practica slujirii sociale în diferite locuri și pe vectori diferiți. Prin 2000 am început să cunoaștem cine și cu ce se ocupă în această sferă și s-a făcut un efort de a coordona toate aceste acțiuni. Ei bine, în faza a treia – care a început cu venirea în scaunul patriarhal a Preafericitului Patriarh Kirill, Sanctitatea Sa a început să vorbească despre slujirea socială ca fiind una din principalele obiective ale Bisericii.

-Construind un sistem de slujire sociale, de ce repere ar trebui să ne conducem, experiența pre-revoluționară a Rusiei, a altor Biserici creștine sau a statului?

-Cred că din experienţa pre-revoluţionară putem folosi câte ceva, dar nu ne putem baza întru totul pe ea. Dacă vorbim despre experienţa catolicilor, luteranilor, cu siguranţă că ar trebui să o folosim. Dar nu este atât de ușor și nu este justificat întotdeauna să adoptăm orbește experiența altor confesiuni care întotdeauna este în legătură cu particularitățile acesteia. Sub acest aspect este interesantă experiența unor state din țările occidentale. La noi în Rusia, de exemplu, se dezvoltă foarte rău reabilitarea persoanelor dependente de droguri, de alcool, a persoanele cu handicap și a celor fără adăpost. Astăzi Biserica propune proiecte, pe care statul deocamdată nu are forțe să le realizeze. Autobusul nostru „Miloserdie” (Milostenia) care salvează persoane fără adăpost din Moscova sau metodele de reabilitare a narcomanilor, serviciile de patronaj (îngrijire) devansează proiectele similare de stat.
În general, încorporând toate aceste experienţe trebuie să ne bazăm, desigur, pe Evanghelie şi experienţa sfinţilor. Este foarte important nu atât să urmăm anumite forme exterioare (cu excepţia utilizării tehnologiilor moderne), cât să căutăm împlinirea interioară a acestor fapte în duh evanghelic de dragoste creștină. Anume acest lucru îl are Biserica și le lipsește funcţionarilor publici.

-Ne-am întâlnit în ziua sărbătorii Sf. Teofan Zăvorâtul. În celebrele sale „Conversaţii despre viaţa duhovnicească”, corespondenta cu o tânără fată dintr-o familie bogată are drept urmare faptul că aceasta renunță la calea căsătoriei alegând să slujească cu mărinimie oamenilor bolnavi și săraci. Pe atunci o asemenea alegere avea, după cât se vede, o poiectare socială. Acum mi se pare mai dificil să faci acest lucru.

– Înainte de revoluţie, slujirea surorilor de caritate era foarte importantă. Împărăteasa şi fiicele făceau cursuri pentru surori de caritate, participau la operații foarte complicate, bandajau răniți. Făceau asta nu pentru piar, nu din curiozitate și nu de dragul unei participări de o zi în astfel de activități. Urmând exemplul lor și alte doamne din înalta societate se implicau în această slujire. Este greu să ne imaginăm astfel de lucruri în timpul nostru. Dar, pe de altă parte, în societatea noastră oamenii tratează cu încredere și respect idealul Surorilor de Caritate.

-Vă referiți la idealul literar, istoric?

-Nu, am în vedere idealul real. De exemplu, dacă noi colectăm bani pentru un orfelinat și stau alături voluntari cu tablițe și o soră de caritate în uniformă, ca regulă lumea donează mult mai mulți bani anume surorii. Observați că despre surorile de caritate nu se scrie rău prin ziare, spre deosebire de preoți, de exemplu. Imaginea lor înduioșează inimile oamenilor. Deși nu orișicine poate urma o astfel de cale.

-Din cauza nevoii de jertfire?

-Da, e o calea grea de jertfire.

-De cele mai multe ori la biserică vin oameni bolnavi și săraci. Cum să aștepți jertfă de la acești oameni slabi, care ei înșiși au nevoie de ajutor și resurse?

-La baza nevoinței creștine stă dragostea. Iar dragostea adevărată este întotdeauna jertfelnică. Atunci când la noi Ortodoxia devine o cultură, o tradiție, ea se transformă într-o religie moartă în care lipsește Dumnezeul adevărat, viu, cu care poți comunica la fel cum discut eu cu dvs. acum. Această comunicare cu Dumnezeu deschide omului posibilitatea de a jertfi toate pentru veșnicie. Astfel de oameni nu se tem de moarte, de boală, nu se tem să dea tot ce au la suflet. Această cale nu este cunoscută de toți, chiar și printre cei care merg la biserică și se numesc ortodocși sunt oameni care nu cunosc lucrul acesta. Dar anume acest lucru este fundamentul adevărat al dragostei de oameni și al slujirii sociale.

-Dar aceasta nu exclude necesitatea elaborării unui model de slujire socială bisericească?

-Slujirea socială bisericească trebuie să se bazeze pe porunca iubirii aproapelui pe care ne-a lasat-o Hristos. Dacă o persoană nu este activă în manifestarea dragostei față de aproapele său el pur si simplu nu-l cunoaște pe Hristos. Să ne amintim cum, în decursul a 70 de ani de prigoană a Bisericii, oamenii se ajutau unul pe altul: expediau colete deținuților, jertveau de dragul altora. Și aceste lucruri nu se făceau organizat, erau făcute în ascuns ca să nu se vadă, să nu fie observate. Recent mi-au venit pe ospețe în Smolensk surorile noastre de caritate. Ne-am amintit împreună anii 90. Cum lucrau ele la spital, atunci când nu erau suficiente asistente medicale. Într-o noapte nici una din asistentele medicale angajate nu a ieșit la lucru în secția de traumatologie unde stăteau la pat 60 de pacienți. Uneori, surorile noastre trebuiau să caute somnifere şi calmante în coletele cu ajutor umanitar primite recent. Pe atunci unii pacienți, din cauza distrugerii sistemului de asistenţă socială, trăiau cu anii în spital. O soră, care nu avea nici 18 ani atunci povestea, cum unui tovarăș internat i-au venit „băieții” seara târziu și a fost nevoită să le deschidă ușa secției fiind amenințată cu un pistol. După ce le-a deschis ușa, ea a găsit totuși puteri să le spună cu severitate: „Vedeți, nu mai mult de 15 minute”. Și „băieții” au ascultat-o. Despre ea se spunea, că s-a bătut la gară cu un milițian, care insulta un pacient de-al ei rămas fără adăpost. Ținea morțiș că așa nu este corect, nu este drept. Milițianul era mic de statură și ea pur si simplu l-a înșfăcat de piept, l-a ridicat puțin și i-a interzis să-i mai ofenseze pe oamenii rămași fără de casă.

Recent am fost vizitat de un preot de lângă Ekaterinburg, care a înființat un azil pentru resocializarea persoanelor fără adăpost. Noi abia gândeam la un asemenea proiect de lucru cu persoanele respective, iar părintele deja a înființat o instituție specializată.
Iată un alt exemplu – o fată tânără, cu diplomă de merit şi un loc bun de muncă într-o companie de prestigiu din occident vine la noi la biserică şi devine voluntar. Pe atunci aveam câteva zeci de voluntari. Şi ea a început să le coordoneze activitatea, fără a abandona firma sa. Înainte de a veni ea, nu ne reușea nimic, iar ca urmare a activităților sale acum avem o mie și jumătate de voluntari, care au o bază de date, un forum în care comunică, Consiliul coordonatorilor, pelerinaje, ajutor acordat altor regiuni. Toate acestea au reieșit nu din reguli know-how, ci din implicarea unui om, a unei personalități. Desigur, a ajutat aici și Domnul, și alți oameni, dar a fost, totuși o realizare a acestei tinere domnișoare. Telefonul ei suna întruna luni în șir …

Știți, pînă la revoluție surorile de caritate ieșeau la pensie după 15 ani de lucru. Și aveau o pensie bună! Doar e o muncă foarte grea!

Dar dificultățile nu epuizează dragostea. Iată un alt exemplu: avem baieți foarte cumsecade, care ajută persoanelor fără adăpost. Unul dintre ei a făcut un adăpost pentru acești oameni … la propria vilă. Recent s-a căsătorit, dar vila a lasat-o pentru cei fără adăpost. Şi ştiţi ce fel de donatori există? Odată un om mi-a adus cinci milioane, învelite în hârtie. Mi-a spus că numele lui este Serioja și că a a citit într-o revistă o relatare despre oamenii nevoiaşi. Mi-a arătat cu degetul fragmente decupate din revistă și mi-a explicat: banii aceștia să-i dați acestui om, iar iată acești bani sînt pentru dumnealui. Și printre oamenii aflați la putere sunt persoane care se ocupă de ajutorarea altor oameni pe lângă ceea ce fac la locul lor de muncă de bază.

A discutat E. Iacovleva.

https://ioanatan.wordpress.com/

preluat de pe http://www.patriarchia.ru/md/