Tag Archives: Dumnezeu

Părintele Mihail Costandachi: „Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca El să facă parte din viața noastră”

IMG_7036Părintele Mihail Costadache este preot slujitor la mănăstirea „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni. A acceptat cu simplitate și modestie să discutăm despre rostul postului Sfinților Apostoli Petru și Pavel în care creștinii au intrat de o săptămînă, chiar dacă a trebuit să renunțe la puținele ore de odihnă între slujbele mănăstirești de dimineață și seară.

-Părinte Mihail, sîntem în Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. De ce a rînduit Biserica Ortodoxă acest post, cît durează și ce foloase poate avea din el creștinul obișnuit care, cea mai mare parte a timpului său, se zbate pentru a cîștiga un ban pentru el și pentru familie?

-Postul Sfinților Apostoli a fost instituit relativ tîrziu în Biserică inițial fiind un post mai mult pentru monahi. Are o durată variabilă în dependență de sărbătoarea Paștelui. Uneori el poate fi doar de cîteva zile, alteori, cum a fost în anii precedenți, poate dura șase săptămâni. Din punct de vedere alimentar este un post relativ ușor, cu dezlegări la vin și undelemn, iar în zilele de sîmbătă, duminică și de sărbători mai mari se dezleagă și la pește. Postul începe de obicei după Duminica tuturor sfinților (anul acesta pe data de 15 iunie) și sfîrșește odată cu sărbătoarea închinată Soborului Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 iunie, stil nou/12 iulie stil vechi).

Se știe că postul este o perioadă în care creștinii intensifică rugăciunea și toate celelate lucrări duhovncești ca citirea Scripturilor, faptele bune, practicarea altor virtuți creștine. Bineînțeles postul nu poate fi pentru nimeni obligatoriu, însă încă marii dascăli ai pocăinței și cunoscători subtili ai sufletului omenesc au remarcat că pentru a-L simți și a-L aduce pe Dumnezeu mai aproape de om, este nevoie de o lucrare și o sîrguință deosebită pe care  ei au numit-o asceză. Omul poate să nu postească, căci postul este manifestarea maximă a voinței și libertății omenești. Prin post arătăm că ne pasă de Dumnezeu, că vrem ca el să facă parte din viața noastră. De aceea Isaac Sirul spunea: „A mînca este o lege a firii, a posti însă tine de libertatea omului”, de aceea animalele nu postesc.

Postul este de asemenea o ocazie de a aduna în sufletul nostru mai multă lumină. De aceea bucuria și roadele pe care le aduce, le poate simți și descrie doar cel care postește. Iar postul poate aduce în primul rînd liniște, pace, curățenie lăuntrică, mai multă claritate în activitățile pe care le avem și, desigur, bucurie, chiar și în lucrurile mici din viața noastră de zi cu zi pe care nu prea le observăm.

Aș vrea să accentuez că postul nu trebuie privit doar ca pe o restrictie alimentară, ci mai întîi de toate ca pe o pocăință, ca pe o schimbare a modului nostru de a fi și de a trăi. Este o perioadă de înfînare, de la orice exces material, o înfrînare de la tot ce este rău.

-Postul sfinților Apostoli din acest an coincide cu o competitie sportivă de mare anvergură – Campionatul mondial de fotbal din Brazilia. După o zi de lucru mai mult sau mai puțin obositoare chișinăuenii se retrag pe la terease și baruri ca să vizioneze cu prietenii un spectacol în care 22 de sportivi  în floarea vârstei aleargă într-o nebunie după o minge. Cum se împacă postul cu fotbalul și mai ales cu cantitățile industriale de bere care se beau în timpul vizionării unui meci?

-Nu se împacă deloc, pentru că, de fapt, nici nu au ce împăca. Nu văd o problemă în a posti și a privi un meci de fotfal, a citi o carteSuporteri englezi, CM 2014 sau a privi un film, dacă aceste lucruri se fac în limitele decenței și nu vin în contradicție cu scopul și esența postului, ca lucrare duhovnicească. Creștinismul nu înseamnă o îngrădire a libertății omului și personalității, ci punerea lor într-o nouă lumină. Biserica cunoaște mai multe cazuri a unor oameni ajunși mai apoi sfinți care erau și amatori ai sportului. De aceea eu cred că cineva poate fi în egală măsură un bun creștin și amator de fotbal dacă acest lucru nu naște în el ură, invidie și comportamente degradante. Pentru a folosi aici un cuvînt cunoscut, pînă la urmă, „nu vinul este rău, ci beția; nu femeia este de vină, ci curvia; nu mădularele trupului sunt pricina, ci reaua lor folosință” după cum spune sfîntul Petru Damaschin. Așadar, nu fotbalul sau alte lucruri sunt de vină, ci modul și felul în care știi tu să le privești. Un om care postește niciodată nu trebuie să întoarcă spatele lumii ca să se dedice propriului creștinism într-o manieră habotnică și fanatică.

-Sfîntul Ioan Gură de Aur recomanda creștinilor un „standard” de postire care ar putea părea neobișnuit cel puțin pentru cei pentru care postul se reduce la o dietă alimentară. El zicea să avem milă de cei săraci, să ne împăcăm cu dușmanii, să ne întoarcem capul de la femeile frumoase. Și chiar mai mult, să postim nu doar cu gura și stomacul, dar și cu ochii, urechile și cu toate mădularele trupului nostru. „Mîinile voastre să postească rămînând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri ruşinoase”, spunea sfântul ierarh. Cât de realizabile sunt aceste sfaturi pentru creștinii contemporani din Moldova, 80 la sută dintre care nu respectă nici măcar postul alimentar?

-Exemplele cu citate din Sfinții Părinți referitoare la modul cum trebuie să postim ar putea continua la nesfîrșit. Același Ion Gură de Aur ne spune că dacă postim trebuie să o arătăm și prin fapte, îndemnîndu-ne în altă parte ca, în timpul postului, să procurăm alimente mai ieftine iar difrența de preț ce rămîne să o dăruim săracilor. Iar sfîntul Vasile cel Mare spune și el că nu avem folos că postim dacă continuăm să bîrfim și să săvîrșim lucruri rele asemănîndu-ne în acest caz mai mult demonilor, care nu mănîncă niciodată, dar nu încetează să facă răul.

Trebuie să înțelegem că postul nu este o corvoadă, ci un lucru benevol pe care credinciosul trebuie să îl facă cum poate mai bine și întâi de toate, sincer. Mult, puțin – după puterea fiecăruia. Așa că la întrebarea, cum postim? se poate răspunde omului de astăzi – doar sincer. Or, în acest sens, constatăm astăzi o îngrijorătoare lipsă de înțelegere între cei care postesc și cei care nu postesc. Unii consideră postul drept o chestie depășită, care nu-și mai are locul în societatea contemporană, iar alții la cealaltă extremă dogmatizează și absolutizează valoarea postului ca pe ceva fără de care „nu se poate intra în Împărăția ui Dumnezeu”. Nu are sens să încarci pe nimeni cu rigoarea postului tău. Să nu confundăm fondul cu formele, or postul este doar una din formele de purificare, fără a minimaliza bineînțeles valoarea și importanța duhovnicească a postului pentru omul credincios.

-Chiar dacă nu are legătură nemijlocită cu tema postului, nu pot să nu vă întreb ce credeți despre legislatorii din Danemarca care au adoptat recent o lege prin care obligă toate bisericile să „cunune” cuplurile de homosexuali. La prima vedere s-ar părea că este prea puțin probabil ca în timpul apropiat Parlamentul de la Chișinău să ajungă în situația de a obliga biserica să cunune homosexuali. Dar dacă ne amintim că nu foarte demult legislatorii noștri au votat legea „egalității de șanse” care apără persoanele discriminate din cauza „orientării” lor sexuale, că în timpul protestelor din mai 2014 împotriva paradei LGBT au fost reținuți doi preoți ortodocși, iar la începutul lunii curente Judecătoria Bălți l-a obligat pe episcopul de Bălți și Fălești Marchel să-și ceară scuze de la homosexuali și să plătească 22 mii lei avocaților acestora din organizația Gender Doc-M, atunci nu mai putem fi atît de siguri că peste 10-15 ani, Biserica Ortodoxă nu va fi pusă în situația Bisericilor din Danemarca.  

-Nu putem neglija ceva ce se petrece undeva în Danemarca sau în altă parte, pentru că efectele acestui proces de desacralizare vorDanemarca, homo lovi inevitabil crestinismul din întreaga Europă. Mi se pare că acest lucru a fost remarcat foarte bine de ieromonahul Savatie Baștovoi în romanul „Diavolul este politic corect”, în care ilustrează foarte reușit cum falsele „valori” ale lumii moderne, precum avortul, distrugerea familiei, promovarea homosexualității, reducerea populației, eutanasia și altele pot găsi o justificare ideologică și științifică, dacă vreți, într-o societate a viitorului. Iată că această societate cu legi bizare pe fondul unui ateism agresiv nu mai este o simplă ficțiune, ci o realitate tot mai dură în mai multe țări europene.

Pe mine nu mă impresionează atît rapiditatea și haotismul cu care se adoptă unele legi, ce afectează într-un fel sau altul viața confesiunilor religioase, cît ușurința sau iresponsabilitatea, cu care acceptăm aceste reforme impuse din afară, fără a le mai digera măcar.

În ceea ce privește poziția Bisericiii, ea nu poate fi alta decît cea exprimată de-a lungul veacurilor chiar dacă ar fi să ne întoarcem și cu picioarele în sus. Problema sexualității pervertite nu este nici de eri, nici de azi și ea a fost calificată dintotdeauna drept o anomalie a firii umane. După cum spune și Nicolae Steinhardt, Hristos nu a respins pe curve și pe hoți, dar nu spre a-i binecuvînta în poziția lor de curve și de hoți, ci pentru a-i ajuta să nu mai fie așa.

În acest sens, poziția Bisericii rămîne una clară și nu trebuie să ne ascundem după deget, iar o Biserică care ar accepta să promoveze și alte „adevăruri” paralele, din zona gri, ar înceta de fapt să mai fie Biserică, pentru că s-ar supune mai mult voii și adevărului oamenilor decît legii lui Dumnezeu. Biserica nu s-a situat niciodată pe poziții comode, confortante  într-o societate, ci dimpotrivă a scandalizat și provocat prin mesajul și poziția ei. Problema este, însă, și de altă natură și ține de modul în care reușim noi să explicăm aceste adevăruri pentru a le face credibile în fața celor mulți care nu mai văd în ele niște adevăruri. Astăzi nu mai este suficient sentimentul credincioșilor că homosexualitatea este împotriva firii și a naturii și că nu nu este bine. Este în puterea Bisericii și a ierarhiei să explice cumsecuvine aceste lucruri ca să nu-i lase pe credincioși să dibuie în asemenea probleme importante. Și este în puterea Bisericii să nu-i lase pe adepții „atracțiilor romantice” să se autoamăgească cu ideea că se pot apropia de Dumnezeu pe de-a îndoaselea, fără pocăință. Iar aici din partea autorităților bisericești se cer nu doar declarații oficiale, ci răspunsuri clare, explicite materializate în programe concrete cu activități sistematizate.

-Vă multumesc pentru interviu

-Să vă fie de bine.

Igor Pînzaru

ioanatan.wordpress.com 

Preafericitul Chiril: „Oameni cu suflete moarte nu pot construi societăți omenești vii”

Patriarhul la predica, august 2012

La 28 august 2012, de sărbătoarea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a oficiat liturghia Dumnezeiască la catedrala Patriarhală „Adormirea Maicii Domnului” din Kremlin (or. Moscova). În predica rostită după citirea Evangheliei Preafericirea Sa a vorbit despre mântuirea oamenilor, sufletele moarte și firea morală a omului.

În numele Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh.

Astăzi este o mare sărbătoare din cele douăsprezece praznice împărăteşti – Adormirea Maicii Domnului. Din toate sărbătorile ce se referă la Maica Domnului, ce au o importanţă egală în cadrul Statutului bisericesc și al calendarului bisericesc, conform tradiţiei, anume sărbătorii Adormirea Maicii Domnului i se acordă o mai mare atenţie, şi ea este înconjurată de o veneraţie deosebită a poporului credincios. Catedralele în multe oraşe ale Sfintei Rusii sunt în cinstea Adormirii Maicii Domnului. Înainte de alte sărbători, dedicate Maicii Domnului, post nu se ţine, iar înainte de Adormirea Maicii Domnului noi postim două săptămâni conform aceluiaşi Statut ca şi în Postul cel Mare, pregătindu-ne pe sine pentru această zi, deoarece Adormirea Maicii Domnului este un eveniment deosebit în viaţa Maicii Domnului şi în istoria mântuirii neamului omenesc.

Troparul, adică cântarea de bază, chemată să reflecte esenţa sărbătorii, ne aduce până la noi sensul său cel mai mare: „Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica vieţii, şi cu rugăciunile tale izbăveşti din moarte sufletele noastre”. Împărăteasa Cerurilor, în pofida sfârşitului Său pământesc, care este de asemenea obiect de amintire în această sărbătoare, nu a părăsit neamul omenesc. Şi accentul aici nu este pe moarte, dar pe faptul că Maica Domnului continuă să rămână cu neamul omenesc. Iar al doilea accent este pus pe faptul că aflarea Născătoarei de Dumnezeu cu neamul omenesc are o semnificaţie mântuitoare pentru fiecare om, deoarece pentru rugăciunile Sale Ea izbăveşte de moarte sufletele noastre.

Sfesnic pentru adormitiCe este moartea sufletului? Doar cuvântul lui Dumnezeu afirmă că sufletul omului este nemuritor. Dumnezeu a creat trupul supus putreziciunii şi sufletul nemuritor. Despre ce fel de moarte este vorba? Moartea sufletului este distrugerea lui duhovnicească, care se efectuează cu forţele răului. Răul, dacă în mod deplin înrobeşte sufletul omului, îi aduce moarte, distrugere; dar dacă se distruge sufletul, se distruge personalitatea omului, doar Dumnezeu a creat şi trupul, şi sufletul, punând şi una, şi alta într-o singură personalitate umană. Dacă se distruge sufletul, atunci în ce se transformă trupul? Trupul omului se aseamănă atunci cu trupul unui animal, care nu are suflet nemuritor; prin urmare, moartea sufletului transformă pe om în animal, în fiară şi închide pentru el accesul în Împărăţia Cerurilor, căci acolo animale nu vor fi – acolo doar sunt sufletele nemuritoare ale oamenilor împreună cu îngerii.

Pentru ca omul să fie capabil să-şi păstreze sufletul, Dumnezeu l-a dăruit cu multe pe om. Răul aproape niciodată nu îşi arată urâţenia în mod vădit. Răul doar în cazuri extrem de rare, doar în manifestările sale extremale, arată omului groaza şi frica. De cele mai dese ori răul vieţuieşte alături de bine, răul deseori se îmbracă în hainele binelui, şi forţa întunericului capătă chipul îngerului luminii. Cum se poate de deosebit în viaţă binele de rău? Pentru ca omul să fie în stare să o facă, Dumnezeu îi dă un dar deosebit. El pune acest dar în firea omenească, acest dar este o parte a firii noastre. Noi îl căpătăm gratis în momentul naşterii, de aceea el şi este dar. Nu este rezultatul educaţiei, al studiilor, nu este un rezultat, cum se spune astăzi, al investirii de mijloace în personalitatea umană. Este darul lui Dumnezeu, şi fiecare prunc care apare în lume, are acest dar al lui Dumnezeu în interiorul său. Noi îl numim sentimentul moral, firea morală a omului. El este acel sistem de semnalizare, care ne informează despre faptul unde este binele, şi unde este răul, iar glasul acestui sistem este conştiinţa omului.

Răul pe parcursul întregii istorii tinde să distrugă sentimentul moral al omului. În acest scop sunt îndreptate toate puterile răului. Într-un anume moment s-a început a se propune raţionamentul că nici un fel de sentiment înnăscut moral nu există, că orice moralitate este căpătată, că este un rezultat al experienţei omeneşti şi că moralitatea depinde de condiţiile vieţii omului, de educaţia lui, de studiile lui, de acea epocă, în care el trăieşte, din această cauză nu există nici un fel de sistem de semnalizare – totul este condiţionat de circumstanţele vieţii şi de alegerea personală a omului: dacă omul consideră ceva că este bine, atunci aceasta şi este pentru el bine, iar ceea ce el consideră a fi rău, este pentru el un rău. Toate aceste gânduri pe parcursul a mai bine de 300 de ani sunt cultivate prin filosofie, politologie, cultură. Toate aceste au început nu dintr-o dată, dar încetul cu încetul, iar în apropiere de secolul al XXI-lea a devenit generală opinia că nu există nici un fel de principiu firesc al moralităţii.

Copii 2012 Praznicul AdormiriiDar iată ce părtaşii acestei opinii nu pot nici explica, nici respinge. „Sunteţi un om fără soveste” – această frază fără vreun argument se utilizează şi în Europa, şi în Asia, şi în Africa, şi în America. Ea nu necesită nici un fel de explicaţii. Aruncată într-un conflict de ordin intern sau în spaţiul public, ea este înţeleasă de toţi fără nici un fel de descifrare, deoarece normele moralităţii omeneşti sunt unice pentru tot neamul omenesc. Anume de aceea că ele sunt unice, există o astfel de noţiune, precum e dreptatea. Dreptatea nu este o noţiune juridică, cu atât mai mult nu este una politică, cum încearcă să ne convingă cineva. Dreptatea este o noţiune de morală, şi dacă legile nu corespund cu înţelegerea oamenilor despre dreptate, care se bazează pe sentimentul de moralitate, atunci oamenii spun: este o lege injustă, este o lege nedreaptă.

Dacă în cadrul relaţiilor omeneşti familiale sau sociale, în cadrul statului sau al întregii familii de oameni se încalcă dreptatea, atunci oamenii simt acut acest lucru în mod egal pe orice continent. Şi cât de mult s-ar prăbuşi pe oameni puterea enormă a propagandei, sentimentul dreptăţii persistă în majoritatea oamenilor, în neamul omenesc şi atât timp cât este aşa, omenirea are speranţă la existenţă.

Sentimentul moralităţii se distruge nu doar prin raţionamente mintale, îmbrăcate în haina ştiinţei sau a filosofiei. Sentimentul moral se distruge prin alte mijloace şi noi o ştim. Când omul încalcă legea morală a lui Dumnezeu şi simte mustrări de conştiinţă, atunci el îşi caută îndreptăţire şi de cele mai dese ori le găseşte, comparându-se pe sine cu alţi oameni.: „Nu trebuie chiar atât de mult să mă amărăsc. Mare lucru că am făcut ceva rău! Vecinul face fapte şi mai rele! Dar ce se întâmplă în lume? Ce arată la televizor? Nu mai sunt eu un om atât de rău”. Deseori această reeducare morală sau, mai bine zis, această încercare de a alunga din sine vocea conştiinţei şi de a o înăbuşi, pe mulţi îi înrobeşte şi îi duce la urmări corespunzătoare. Convingerea care triumfă în spaţiul social că fiecare om singur pentru sine determină, ce semnifică binele şi răul, pe mulţi îi înrobeşte şi îi privează de capacitatea a deosebi binele de rău prin vocea conştiinţei sale.

Dar ce are a face aici Născătoarea de Dumnezeu? Pentru rugăciunile Sale pe mulţi i-a salvat de la moarte. Pentru rugăciunile Ei noi ne mântuim. Acolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, Ea este la dreapta Fiului Său şi a Domnului nostru. Dar şi după adormire Ea nu ne-a părăsit. Noi declarăm aceasta prin cuvintele troparului sărbătorii Adormirii, punând în aceste cuvinte sentimente speciale. Împărăteasa Cerului este mijlocitoarea noastră, Ea întinde asupra noastră Acoperământul Său ceresc. Ea păstrează capacitatea în fiecare din noi de a ne putea împotrivi, indiferent în ce haină ne-am îmbrăca, de a păstra capacitatea fiecărui dintre noi de a ne opune răului, de a deosebi binele de rău, de a păstra sentimentul moral, iar aceasta semnifică a păstra speranţa în faptul că nu vom pierde propria faţă umană, nu ne vom preface în animal, vom păstra viu sufletului nostru.

Adormirea-Maicii-Domnului-1Se prea poate, astăzi noi în mod special trebuie să conştientizăm anume această slujire a Maicii Domnului. Ca nicicând trebuie să O rugăm, ca Ea să păstreze vii sufletele oamenilor, ale contemporanilor noştri, dar şi a tuturor oamenilor. Sufletele moarte nu pot forma societăţi vitale omeneşti. Un suflet mort este o civilizaţie moartă, este sfârşitul istoriei. Din această cauză lupta pentru principiul moral, pentru păstrarea lui, lupta pentru dreptatea adevărată, dar nu falsă, impusă de propagandă – este lupta pentru viaţa neamului omenesc. Şi precum Preasfânta Fecioară a servit cauzei mântuirii noastre prin Naşterea Fiului Său şi a Domnului nostru, Care ne-a adus răscumpărarea şi eliberarea de păcate, tot aşa şi după adormirea Sa şi urcarea la cer, Ea pentru rugăciunile Sale ne mântuieşte sufletele noastre. Amin.

28 august 2012

https://ioanatan.wordpress.com/

Mitropolitul larion: „Suntem în viață doar pentru că cândva mamele noastre nu și-au făcut avort…”

Mitropolit Ilarion de VolokolamskDe ce țări ortodoxe precum Rusia, Ucraina, Bulgaria, România sau Serbia, în care avortul este considerat păcat de moarte, sunt lideri mondiali la numărul de avorturi?  Acesta a fost unul din subiectele discutate de mitropolitul de Volokolamsk Ilarion cu membrul grupului de lucru al Guvernului Deschis pentru politică demografică și familiară din Rusia A.S. Ulianov. Discuția a avut loc în cadrul emisiunii „Biserica și Lumea” realizată de președintele Departamentului pentru relații externe bisericești al Patriarhiei Moscovei, mitropolitul Ilarion și difuzată pe postul de televiziune „Rossia-24”pe data de 6 iulie.

Mitropolitul Ilarion: Bine v-am găsit, dragi fraţi şi surori! Vizionaţi emisiunea „Biserica şi lumea”. Astăzi vom discuta despre problema demografică şi avorturile. Oaspetele meu este membrul grupului de lucru al Guvernului Deschis pentru politici demografice şi de familie, Alexei Ulianov. Bună ziua, Alexei Sergheevici!

Alexei Ulianov: Bună ziua, vladâca! Într-adevăr, problema avorturilor este foarte acută pentru ţara noastră, mai ales dacă luăm în consideraţie situaţia demografică în care ne-am pomenit. Pe de o parte, ramurile „crucii ruseşti”, adică prevalarea mortalităţii faţă de natalitate care s-a înregistrat începând cu 1992, s-au apropiat puţin. Astăzi, rata mortalităţii nu depăşeşte chiar atât de mult rata natalităţii cum era, spre exemplu, în anii precedenţi – mai puţin de 100 mii pe parcursul ultimului an. Cu toate acestea, ne aşteaptă o perioadă destul de dificilă în care generaţia născută prin anii ’90 va atinge vârsta activă, iar această generație este una inferioară numeric. Respectiv, Rusia se va pomeni într-un fel de groapă demografică, iar ieşirea din această situaţie, deocamdată, nu se vede.

Problema avorturilor se accentuează, cu atât mai mult cu cât unei femei sau unei naşteri îi revine un avort, din păcate, Rusia deţine întâietate în acest sens. Şi nu e de mirare, doar anume Rusia sovietică a fost prima ţară din lume care a legalizat avorturile în 1921 printr-un decret al Sovietului Comisarilor Norodnici (Совнарком) , semnat de Lenin. Chiar şi acum, foarte multă lume consideră că avorturile sunt un indiciu al civilizaţiei şi al respectării drepturilor femeilor. Ceea ce nu este adevărat, doar primii care au legalizat avorturile au fost bolşevicii, iar în anii ’50 şi ţările din Europa de Est au urmat exemplul Uniunii Sovietice.

În Occident, procesele similare au decurs mult mai dificil şi au început după aşa-numita revoluţie sexuală din 1968. La vremea respectivă, subiectul era discutat intens în societate, iar cei mai activi adversari ai avorturilor, în special, Biserica Catolică şi bisericile protestante aveau o poziţie fermă. În rezultat, de părerea lor s-a ţinut cont. Iată de ce, în Occident, statul face tot posibilul pentru a determina femeia să se râzgândească și să renunţe la avort, deşi legea formal permite întreruperea sarcinii. Există mai multe mecanisme special pentru a evita procedura de avort. Cel mai important este că, avortul se face la cererea femeii, dar el este contra plată, or, catolicii, spre exemplu, nu ar accepta niciodată să plătească pentru pruncucidere (omorul de copii) în calitate de contribuabili la buget. Pentru ei, acest lucru este inadmisibil! Doar în unele regiuni ale Canadei avorturile se fac gratuit.

Deşi până acum avem cea mai liberală legislaţie privind avortul, conducerea ţării a întreprins, în ultimul timp, o serie de măsuri pentru a limita numărul de avorturi. Astfel,  a fost redusă lista indicaţiilor medico-sociale pentru întreruperea sarcinii şi a fost limitată publicitatea pentru procedura respectivă. A mai fost introdusă „săptămâna de tăcere”, când femeia care doreşte să-şi întrerupă sarcina are timp să analizeze acest pas şi să renunţe la el. De asemenea, medicul are dreptul de a refuza efectuarea avortului din motive religioase.

Trebuie de menţionat aici rolul imens pe care l-a avut Biserica la realizarea acestor acţiuni. Ea prima s-a autosesizat asupra problemei legate de avort şi a intervenit cu iniţiative în acest sens. Cu toate acestea, se înregistrează o situaţie tristă: dacă privim harta ţărilor în care avortul este răspândit, atunci cu roşu intens sunt haşurate ţările ortodoxe. Iar lideri la acest capitol sunt Rusia, Ucraina, Bulgaria, România, Serbia. Cum numai trecem la ţările catolice, nu ştiu de ce se atestă o scădere bruscă a numărului de avorturi. Cum poate fi explicat acest lucru? Poate, Biserica trebuie să-şi consolideze poziţia în această privinţă?

Mitropolitul Ilarion: În primul rând, vreau să remarc că Biserica Ortodoxă, la fel ca şi cea Catolică, consideră avortul un păcat de moarte. În viziunea Bisericii Ortodoxe, avortul este echivalent cu omorul. Ca preot (deja de 26 de ani sunt slujitor al Bisericii) am discutat cu foarte multe femei care, venind la sfânta împărtăşanie, nici nu bănuiau că avortul este un păcat. Vine o astfel de femeie la împărtăşanie, enumără diferite păcate şi, se pare, că lista e încheiată. Dar când o întrebi apoi – „Aţi făcut avorturi?”, se clarifică că a făcut, și nu doar unul sau două. Putem să excludem orice statistică, căci situaţia de care vă vorbesc ne arată nouă, preoţilor, ce consecinţe tragice are criza de moralitate din ţara noastră. Sunt ferm convins, cauza principală a acestei pete roşii de pe harta menţionată nu este situaţia economică sau financiară, ci anume principiile morale ale societăţii. Dacă scara de priorităţi a unui om este construită astfel încât naşterea şi educarea generaţiilor nu este pe primul loc, dar poate undeva pe locul zece sau, în general, nu este inclusă în listă, atunci se întâmplă ceea ce se întâmplă acum: femeia acceptă cu uşurinţă avortul, căci toate condiţiile sunt favorabile pentru aceasta. Uneori, şi medicii îndeamnă femeile să-şi facă avort fără ca să existe careva indicaţii medicale pentru aceasta.

Dacă ne referim la cazuri speciale, spre exemplu, când viaţa mamei este în pericol, desigur că se admit excepţii. Însă la noi, din păcate, a devenit deja o regulă că avortul se realizează imediat la cererea femeii. De altfel, se face aşa cum aţi menţionat şi Dvs, pe banii contribuabililor, adică pentru aceste omoruri legale plătim noi, oamenii care suntem, după convingerile morale, împotriva acestor acţiuni.

Rolul Bisericii, mai presus de toate, este de a educa, pentru că nu putem face faţă acestei probleme într-un mod mecanic. O vom putea rezolva parţial cu ajutorul unei politici demografice bine structurate, cu ajutorul îndemnizaţiilor materiale care sunt absolut necesare, dar cel mai important – trebuie să încercăm să reprogramăm propria noastră percepţie în plan moral şi spiritual. Oamenii trebuie să înţeleagă că a avea copii este o datorie sacră. Şi această datorie este una care aduce fericire şi satisfacţie. Noi, preoţii, vorbim despre acest lucru de pe amvoanele bisericilor şi în mass-media.

In patru e mai veselDar este la fel de important să avem şi susţinerea societăţii civile. Priviţi emisiunile televizate: dacă şi arată vreo familie prosperă, atunci, de regulă, e una în care există un singur copil. Practic, nu vedem la televizor familii cu mulţi copii – poate doar în cazul când e vorba despre probleme sociale grave. Şi această spălare psihologică a creierilor, care se face prin intermediul emisiunilor şi filmelor, reduce la zero munca noastră de educare. Pentru ca problema dată să fie rezolvată e nevoie de eforturile comune ale statului, Bisericii şi tuturor forţelor sănătoase din societate.

A. Ulianov: Vladâca, aţi vorbit despre activitatea Bisericii. Îmi amintesc că în regiunile ţării sunt foarte multe centre bisericeşti. Există un centru extraordinar „Maternitatea” în regiunea Ivanovsk. Există un centru similar în regiunile Krasnoiarsk, Vologda. Iar la Moscova sunt astfel de preoți, precum părintele Maxim Obuhov şi părintele Dmitrii Smirnov. Ei toţi fac o muncă colosală. Îmi amintesc şi acum acele placarde minunate care atârnau de-a lungul metroului cu vreo zece ani în urmă – „Avortul ese un omor legalizat al copiilor”, pe care era prezentat un micuţ sfâşiat în bucăţi. Am văzut de nenumărate ori cum femeile se uitau la aceste postere şi plângeau. Era clar că mesajul a ajuns la inimile lor.

Poate că din aceste motive, Moscova ocupă ultimul loc pe ţară la numărul de avorturi per femeie şi per naştere. Doar, începând cu 1920 şi până la sfârşitul anilor ’80, Moscova fiind, cea mai „educată” şi cea mai „civilizată” capitală, ocupa primul loc după numărul de avorturi. Cu toate acestea, mentalitatea moscoviţilor s-a schimbat radical – cred că aceasta s-a întâmplat datorită efortului depus de acei activişti despre care am vorbit.

Mitropolitul Ilarion: Nu sunt adeptul unor campanii publicitare agresive şi consider că în vremurile noastre sunt mult mai utile metodele de convingere. Aţi pomenit despre părintele Dmitrii Smirnov. Îmi amintesc că la o întâlnire la care se discuta exact această problemă, el a spus: „Eu mi-am rezolvat problema demografică. Avem o natalitate ca în Bangladeş”. Desigur, poate părea o glumă, însă spusele părintelui denotă realitatea. La general, cel puţin, o comunitate bisericească este în stare să schimbe mentalitatea oamenilor în aşa fel încât, aceştia să se întoarcă la percepţia firească de familie ca o sursă de fericire, iar copiii ca o binecuvântare a lui Dumnezeu. Astăzi, această percepţie este pierdută. Când mulţi dintre oamenii contemporani se întreabă dacă are sens să aibă copii (nu-mi place nici expresia, nici ideea în sine, de parcă e vorba să-ţi iei un câine sau o pisică), aceştia mai întâi, îşi imaginează problemele materiale care pot apărea.  Ei nu se gandesc că copiii aduc fericirea, că într-o mare măsură scopul vieţii noastre pe pământ este de a transmite viaţă altora, de a trăi viaţa prin urmaşii noştri.

A. Ulianov: Vladâca, eu sunt tată cu mulţi copii şi ştiu ce bucurie este să ai nu un singur copil, ci mai mulţi. Când este şi un fiu mai mare, şi altul mai mic, când vezi cum se ajută între ei, cum se joacă şi se bucură împreună, cum se ceartă şi cum îşi rezolvă conflictele. Urmârindu-mi cunoscuţii mei care au familii  cu mulţi copii, am observat că acestea pot fi împărţiţi în trei grupe. Prima grupă – sunt slujitorii bisericilor, deci rolul principal revine factorului religios; a doua grupă – sunt businessmanii, adică oamenii care pot oferi urmaşilor un trai decent şi de aceea nasc mulţi copii. A treia grupă – sunt angajaţii din sectorul tehnologiilor informaţionale, adică acei taţi care, de regulă, având un salariu nu prea mare dispun de mult timp liber pe care îl pot petrece cu familia lor. (Desigur, trebuie să spun că majoritatea cunoscuţilor mei care au mulţi copii sunt oameni de credinţă). Spre regret, în mediul meu nu am văzut familii cu mulţi copii care să fie din afara acestor trei grupe. Poate e cazul să se întreprindă ceva şi în politicile statului în acest domeniu?

Mitropolitul Ilarion: Statul poate face multe pentru susţinerea familiei şi a maternităţii. Este vorba şi despre îndemnizaţiile materiale. Şi despre schimbările de mentalitate ale populaţiei în sensul că imaginea mamei să fie una pozitivă, ca maternitatea să fie percepută ca ceva care merită sprijinul absolut, ca naşterea copiilor să devină prioritate. Tot mai des se vorbeşte despre modernizare, tehnologii etc – dar cui trebuiesc aceste tehnologii dacă nu va avea cine le folosi? La nivel de stat, politica demografică trebuie să fie una prioritară.

Revenind la componenta morală a acestui fenomen tragic despre care acum discutăm, vreau să remarc că pentru mame este foarte importantă informarea, în special acea muncă pe care o depuneţi Dvs. şi pe care o desfăşoară biserica. Scopul acestui lucru este de a o face pe femeie să înţeleagă că fătul care a apărut în uterul ei – nu este, pur şi simplu, o bucăţică de ţesut pe care o poţi taia, asemeni apendicelui, ci este o fiinţă vie. Şi „săptămână de tăcere” le ajută pe multe femei să înţeleagă acest lucru şi să renunţe la avort.

FemeiaInstinctul matern este instinctul înnăscut al femeii. E firesc ca o femeie să-şi dorească să nască copii, să transmită viaţă. Când Dumnezeu a creat primii oameni, El a numit-o pe femeie Eva, adică – viaţă. Transmiterea vieţii – în principiu, este principala misiune a femeii. În prezent, prin intermediul mass-mediei şi a sistemului de educaţie, în conştiinţa oamenilor sunt infiltrate diferite ideologii care privează femeia de percepţia firească că copilul este bunăstare şi fericire. Femeii i se spune că ea trebuie să fie egalată în drepturi cu bărbatul, trebuie să aibă o carieră profesională, să deţină bunuri materiale şi că în aceasta rezidă fericirea. În rezultat, multe femei amână naşterea copiilor şi recurg la avort, justificându-se că nu sunt gata să nască, de aceea că nu au încă un apartament şi că salariul este prea mic. Ele spun că atunci când vor avea de toate, vor planifica şi un copil.

Mai este încă o îmbinare de cuvinte care îmi provoacă respingere totală – „planificarea familiei”. Este foarte dificil să planifici ceva, din momentul în care, foarte frecvent, femeile care odată ce au făcut avort, nu mai sunt ulterior apte de sarcină atunci când doresc să „planifice” un copil. Şi atunci, ele încep să caute careva metode alternative pentru a concepe un copil. De multe ori, aceasta devine o tragedie în viaţă. Este foarte important ca femeile şi fetele tinere care stau pe gânduri – să facă sau nu avort – să ia în consideraţie consecinţele respective. Însă pentru aceasta e nevoie de mai multă informare.

Aşi dori să invoc aici o discuţie pe care am avut-o la una dintre universităţile noastre şi la care au participat mai mulţi tineri, preponderent fete. Era vorba despre avorturi şi au fost exprimate diferite opinii. În linii generale, discuţia a fost suficient de aprinsă până în momentul în care am spus: „Haideţi să ne gândim asupra faptului că noi toţi, cei aflaţi în acest auditoriu, suntem aici doar de aceea că mamele noastre cândva nu şi-au făcut avort ”. Linişte deplină. Probabil, fiecare se gândea la mama sa, la viaţa şi urmaşii săi. Trebuie să le explicăm oamenilor aceste adevăruri simple. Trebuie să ne unim eforturile şi să întoarcem oamenilor fericirea unei familii, ca această tendinţă demografică atât de dureroasă să fie schimbată radical pentru ţara noastră. Vă mulţumesc, Alexei, că aţi acceptat să fiţi oaspetele emisiunii noastre. Vă mulţumim pentru eforturile pe care le faceţi!

Patriarhia.ru

https://ioanatan.wordpress.com/

Paisie Aghioritul: „Dumnezeu face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt”

Parintele Paisie binecuvantand un copilFericitul stareț Paisie, dupa numele lui din lume Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei la 25 iulie 1924. Din fragedă vârstă a trăit în nevoință; bucuria lui erau Viețile Sfinților, ale căror lupte se nevoia să le simtă cu râvna mai presus de măsură. S-a dedat rugăciunii neîncetate, cultivând în același timp smerenia și dragostea. A învățat meseria de tamplar ca și astfel sa-L imite pe Hristos. În armată a servit trei ani și jumătate în timpul războiului răzvrătiților (Războiul din 1946-1949 dintre răzvrătiții comuniști și armata guvernamentală a Greciei) ca telegrafist.

În tot ceea ce întreprindea, se distingea prin vioiciunea, jertfirea de sine, moralitatea și harismele lui. După ce și-a îndeplinit datoria față de Patrie a intrat în viața monahală, pe care a dorit-o din copilărie. Fiind el încă mirean avusese cercetări dumnezeiești, dar în viața sa monahală bunavoința Domnului, a Maicii Domnului și a Sfinților către el a atins culmi înalte. A pustnicit în Sfântul Munte, la mănăstirea Stomiu din Konita și la Sinai. A trăit ascuns, s-a dăruit întregii lumi. A îndrumat, a mângâiat, a tămăduit, a odihnit mulțimea oamenilor care alergau la el. Sufletul lui sfințit s-a umplut cu totul de dragostea dumnezeiască și chipul său cuvios iradia harul dumnezeiesc.

S-a instruit pe sineși după Evanghelie, de aceea mai întâi chipul său era cel care îi învăța pe oameni, precum și dragostea sa evanghelică și cuvântul său luminat. Când primea diferiți oameni cu toate particularitățile lor, nu îi asculta în mod simplu, ci cu sfânta lui simplitate și discernământ intra adânc în inimile lor și durerea, neliniștea și problemele lor le făcea ale sale. Și atunci, încet – incet se săvârșea minunea: schimbarea omului. „Dumnezeu – spunea el – face minuni când cineva participă cu inima sa la durerea celuilalt”.

Toata ziua aduna neobosit durerea omenească și împrăștia mângâierea dumnezeiască. După dureri martirice, care, precum spunea, l-au folosit așa cum nu l-au folosit nevoințele lui pustnicești de toată viata, s-a odihnit în Domnul la 12 iulie 1994 la Sihastria Sfântului Ioan Evanghelistul de la Suroti – Tesalonic. A fost înmormântat langa biserica Sfantului Arsenie Capadocianul.

Fericitul Staret Paisie a lăsat o moștenire duhovnicească: învățătura sa. Monah simplu, cu puține cunoștinte ale școlii primare, dar bogat după înțelepciunea lui Dumnezeu, el s-a golit pe sine pentru aproapele sau, lăsând credincioșilor drept moștenire duhovnicească convorbirile cu fiicele sale duhovnicești în decurs de 28 de ani. Învățăturile lui marcate de dragoste, profunzime și noblețe au fost publicate în cinci volume de carte: „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”(1), „Trezirea duhovnicească” (2), „Nevoința duhovnicească” (3), „Viața de familie” (4), „Patimi și virtuți” (5), la editura Evanghelismos din București.

Unele din aceste învățături, traduse din limba greacă de ieroschimonahul Ștefan Nuțescu le vom propune cititorilor https://ioanatan.wordpress.com/

„Adevărul este singurul care odihnește…”

Părintele ARSENIE PAPACIOC – 1 an de la nașterea în ceruri (19 iulie)

L-am iubit inainte de a-l vedea pe acela care a spus ca „Hristos a fost ortodox”, pentru  blândețea și „smerita sa smerenie”. Acest mare purtător de Duh, avva Arsenie, de timpuriu lăsând la o parte slava lumii, cu multe osteneli și sudori și-a înfrânat trupul, grijind doar de suflet și de mântuirea lui. Într-o vreme, mai inainte de a se îmbolnăvi și a se apropia de moarte, eu  am zis către el pentru care pricină nu are odihnă și încotro se îndreaptă acest neam, avva? Și fără zăbavă și nesucind cuvântul a răspuns bătrânul, spre folosul sufletului meu, că „după [uneltirile] inimilor lor, merge-vor întru mestesugirile lor”!… Și-am inteles atunci, de la el și de la Asaf (Ps. 80), că pentru vicleșugul ce l-au căpătat inimile noastre am dobândit necaz și răutate în popor. Dar el a mai spus ,,să nu cârtim dacă nu înțelegem pentru ce ni se întâmplă raul, că ne facem pagubă. Ca noi după mintea noastra judecăm lucrurile, dar ele vin după înțelesuri mai înalte”. Și tot el mi-a zis în vara aceea că doar „Adevărul este singurul care odihnește. Și dacă nu ești în Adevăr nu esti în Dumnezeu”. Pe urmă m-a povatuit, ca pe orice iubitor de întelepciune, să mai las deoparte „grăirile frumoase” și mai degraba sa ma silesc spre fapte bune, ca viața mea să vorbească celorlalți despre mine. Greu cuvânt…

Text de George Crasnean

La plecare m-a sfatuit să nu-mi amân pocaința și lupta, pentru că „astăzi e vremea mântuirii” mele!

Preluat de pe razboiintrucuvant.ro

Preafericitul Kiril: „Diferenţa de opinii din Biserică nu împiedică dezvoltarea relaţiilor frăţeşti…”

În timpul vizitei oficiale la Biserica Ortodoxă din Cipru, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a acordat un interviu ziarului „Filelefteros Typos” în care s-a referit la situația  actuală din Bisericile Ortodoxe Locale, necazurile creștinilor din Cipru și Kosovo, condițiile unei viitoare întâlniri cu Papa Benedict XVI  și procesul de pregătire a lucrărilor Sfântului şi Marelui Sobor al Bisericilor Ortodoxe.

 (publicat la 10 iunie 2012)

—Care este scopul vizitei Dumneavoastră în Cipru şi ce probleme au fost abordate sau vor fi abordate?

— Există o tradiţie minunată care durează multe veacuri cu privire la vizitele de pace, pe care Întâistătătorul fiecărei Biserici Locale după alegerea lui o face confraţilor săi, Conducătorilor altor Biserici. Scopurile principale ale unor astfel de vizite este rugăciunea de obşte, mărturia unei credinţe comune, coliturghisirea şi comunicarea frăţească a Întâistătătorilor, întălnirile cu ierarhii, păstorii şi poporul credincios. Desigur, toate acestea contribuie la dezvoltarea relaţiilor dintre Biserici şi întărirea unităţii bisericeşti. Vizitele permit, de asemenea, să discutăm problemele relaţiilor bilaterale, să facem schimb de opinii cu privire la temele general-ortodoxe.

— Nu sunteţi amărât că din cauza ocupaţiei turce nu este cu putină să oficiaţi liturghia la mănăstirea sfântului fondator al Bisericii Cipriote, unde se află mormântul lui?

– Cu regret conştientizez că actualmente Biserica Cipriotă este lipsită de posibilitatea de a oficia serviciile divine în locurile sfinte şi dragi inimii fiecărui cipriot ortodox, care se află în partea de nord a insulei. Biserica Rusă singură încă nu demult s-a aflat într-o situaţie similară. Multe din lăcaşurile sfinte ale noastre au fost luate şi distruse. Mîhnirea fraţilor noştri ciprioţi ne este apropiată şi înţeleasă. Noi împărtăşim pe deplin îngrijorarea voastră cu privire la bisericile şi mănăstirile din nordul Ciprului, stând pe poziţia returnării cât mai grabnice a acestor lăcaşuri sfinte ale Bisericii şi a renaşterii în ele a vieţii bisericeşti.

Recent ziarele au publicat o informaţie cu privire la posibilitatea întâlnirii Dumneavoastră cu Papa Benedict XVI. Insistaţi asupra faptului, cum aţi făcut-o mai înainte, că această întâlnire trebuie să fie precedată de soluţionarea tuturor litigiilor (care sunt ele – în câteva cuvinte), iar în caz contrar, ea va fi fără rost?

– Da, eu consider ca şi mai înainte că pentru succesul acestei întâlniri este necesar, chiar dacă nu soluţionarea deplină, cel puţin, începerea soluţionării problemelor litigioase.

Nu aş vrea ca efectul acestei întâlniri să constea doar în caracterul ei de senzaţie. Pentru ca ea să fie cu adevărat utilă pentru dezvoltarea de mai departe a relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică, este necesar să efectuăm o activitate serioasă de pregătire, inclusiv în vederea soluționării problemelor deja existente.

E vorba, în primul rând, de situaţia nerezolvată până în prezent din partea apuseană a Ucrainei, unde la începutul anilor 1990 a avut loc un proces de acaparare violentă în masă a bisericilor.

– Cum sunt actualmente relaţiile dintre Moscova şi Fanar? Există neînţelegeri şi contrapuneri?

– Actualmente relaţiile dintre Biserica de la Constantinopol şi Biserica Rusă sunt destul de intensive. Noi interacţionăm activ în cele mai diverse direcţii, de la pregătirea Soborului General Ortodox şi până la organizarea călătoriilor de pelerinaj spre locurile sfinte ale vechiului Bizanţ şi conducerea păstorească a credincioşilor în Turcia. Noi în mod regulat facem schimb de delegaţii, inclusiv cu ocazia sărbătoririi zilei Sfântului ocrotitor al Întâistătătorului. Da, Bisericile noastre Locale au puncte de vedere diferite în unele probleme. Însă aceste probleme nu ating esenţa credinţei noastre, diferenţa de opinii nu împiedică dezvolatrea relaţiilor frăţeşti.

– Convocarea Sfântului şi Marelui Sobor a fost caracterizată ca „o activitate care se află în suspendare”. Ce probleme trebuie să fie soluţionate şi când va avea loc convocarea lui?

– În ultimii 50 de ani de pregătire s-au făcut multe: sunt coordonate opt din zece chestiuni din ordinea de zi a Soborului. Divergenţele cu privire la cele două chestiuni rămase, după opinia mea, s-ar putea sau de coordonat, sau de transferat această coordonare pentru perioada de după Sobor.

Dacă toţi Întâistătătorii se vor pronunţa pentru desfăşurarea lucrărilor Soborului în conformitate cu cele opt teme, el va putea fi convocat într-un viitor real. Înainte de aceasta va trebui să confirmăm regulamentul activităţii lui în aşa fel, încât la luarea deciziilor soborniceşti să fie auzit fiecare vot al fiecărei Biserici Locale. De asemenea, are sens încă odată de precizat unele formulări din cadrul unor documente, adoptate anterior, luând în considerare condiţiile externe care s-au modificat. Sunt convins că în comun ne vom isprăvi cu această activitate.

-Consideraţi că în situaţia contemporană, care s-a format în Ortodoxie, Biserica va deveni mai deschisă faţă de societate?

– Biserica şi societatea sunt strâns legate, doar oamenii, care compun Biserica, sunt parte indisolubilă a societăţii. Însă, cu toată deschiderea Bisericii faţă de societate, ea întotdeauna va rămâne neînţeleasă până la capăt pentru forţele din exterior, care au o atitudine indiferentă sau chiar duşmănoasă faţă de problemele eterne ale relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, ale libertăţii sau responsabilităţii, ale bazelor moralităţii vieţii etc. De aceste aspecte sunt legate atacurile asupra Bisericii, care au avut loc în ultimul timp, în special, în Rusia.

– Cum ar trebui să fie în lumea contemporană relaţiile dintre naţiune–religie-Biserică? Coincid scopurile lor?

– Interlegătura dintre noţiunile pomenite de Dumneavoastră depinde în mare parte de contextul istoric dintr-o anumită ţară. Dacă e să vorbim, de exemplu, despre poporul grec, atunci în cazul lui autoidentificarea în conformitate cu indicele religios este una din temeliile conştiinţei naţionale. Şi aceasta este latura puternică a poporului grec, dar nu una slabă, precum ar vrea cineva să prezinte lucrurile.

În Rusia, Ucraina, Bielarusi, Moldova şi alte ţări, care sunt conduse de Biserica Rusă Ortodoxă, o parte considerabilă din populaţie se asociază pe sine cu Ortodoxia, considerând-o parte din identitatea lor naţională. Problema constă în faptul că nu toţi, care se numesc pe sine ortodocşi, sunt astfel în conformitate cu modul lor de viaţă. Îmbisericirea acestor oameni este o sarcină serioasă păstorească. De asemenea, trebuie de luat în considerare că în ţările pomenite, de rând cu Ortodoxia, sunt prezente şi alte religii tradiţionale.

– Care este opinia Dumneavoastră despre reînceperea activităţii şcolii teologice de la Halki?

– Şcoala teologică pe insula Halki este una din cele mai vechi şi cunoscute instituţii ortodoxe de învăţământ, prin care au trecut generaţii întregi de ierarhi, clerici, călugări şi mireni ai Bisericii de la Constantinopol. Noi dorim din tot sufletul, ca problemele, care împiedică deschiderea acestei şcoli, să fie în scurt timp soluţionate şi ea să-şi reînceapă activitatea.

– Care este opinia Dumneavoastră cu privire la frumos în Biserica Ortodoxă?

– Frumosul în Biserică joacă un rol mare educativ: a arăta frumuseţea Împărăţiei Cerurulor, a atrage către ea sufletele oamenilor, a oferi odihna de la deşărtăciunile lumeşti. Din punct de vedere moral, frumosul în Biserică este un rezultat al eforturilor oamenilor care sunt aduse în jertfă lui Dumnezeu: ale ctitorilor de biserici şi mănăstiri, ale binefăcătorilor, ale meşterilor de arte creştine, care dedică creaţiile lor Creatorului. În sfârşit, frumosul în Biserică are şi o dimensiune teologică: în Dumnezeu se află luminarea şi sfinţirea nu doar în interior, dar şi în exterior. În El frumuseţea şi harul coincid.

– Sunteţi de părerea că Biserica Rusă până în zilele noastre suferă prigoniri şi dacă da, de la cine?

– Numeroasele popoare, care sunt conduse de Biserica Ortodoxă Rusă, după căderea regimului ateist s-au pomenit într-o situaţie complicată: pe de o parte, oamenii au căpătat posibilitate în mod deschis să frecventeze bisericile, să-şi mărturisească credinţa, iar pe de altă parte – asupra lor s-a prăbuşit un torent informaţional, care deseori poartă cu sine idealuri false ce conţin propaganda deschisă a păcatului, patosul tâlcuirii false a libertăţii, înţeleasă ca permisivitate, ca instrument pentru satisfacerea plăcerilor omeneşti. O anumită parte din populaţie, atrasă de „idealurile” menţionate mai sus, încearcă prin mijloacele de informare în masă, prin sistemul de învăţământ şi alte mijloace posibile, să discrediteze modul de viaţă şi gândire creştin, idealurile de smerenie şi blândeţe, noţiunea de dragoste jertfelnică – totul ce este caracteristic pentru Biserică. În acest sens atacurile asupra Bisericii nu doar continuă, dar capătă un caracter tot mai planificat, fiind îndreptate, în primul rând, asupra tineretului.

– Care este opinia Dumneavoastră privind ecologia, situaţia din Kosovo şi din Orientul Apropiat?

– Însăşi credinţa ortodoxă ne învaţă să avem o atitudine grujulie faţă de natură ca faţă de o creaţie minunată a lui Dumnezeu. Din păcate, conştientizarea creştină a progresului tehnico-ştiinţific rămâne în urmă prin tempoul său de acest progres, iar în lumea tehnologiilor din secolele XX-XXI problema ocrotirii mediului ambiant este una din cele mai actuale.

Referitor la Kosovo, este o problemă foarte dureroasă pentru sârbii care sunt de aceeaşi credinţă cu noi: în Kosovo se află relicte creştine vechi, însă majoritatea locuitorilor ortodocşi au fost nevoiţi să fugă de acolo. Atacurile extremiştilor împotriva locuitorilor ortodocşi, care au rămas fideli Patriei sale, nu se termină nici până în zilele noastre.

Biserica Ortoodoxă Rusă acordă ajutor după puteri sârbilor din Kosovo. În particular, este realizat programul pentru colectarea mijloacelor cu privire la întreţinerea seminarului teologic de la Prizren şi cu privire la susţinerea proiectului „bucătăriilor populare” în Kosovo.

În regiunea Orientului Apropiat pe noi ne îngrijorează ridicarea nivelului acţiunilor anticreştine, care sunt rezultatul aşa numitei „primăveri arabe”. Se creează o opinie că cineva are interesul ca pacea fragilă în această regiune să fie înlocuită de vărsări de sânge interminabile. Noi depunem actualmente şi vom depune şi în continuare toate eforturile în vederea apărării populaţiei creştine din Orientul Apropiat, a opririi vărsărilor de sânge şi escaladării conflictelor pe motive religioase.

Патриархия.ru

Arsenie Papacioc: „Moartea nu-ți vine să-i faci o cafea. Vine să te ia!”

În timpul pelerinajului efectuat în Constanţa cu moaştele Cuviosului Antipa Românul preoţii care au însoţit moaştele împreună cu tinerii de la „ICHTHYS-MOLDOVA” şi ASCOR, Constanţa care au intermediat aducerea moaştelor au vizitat Mănăstirea „Sfînta Maria” din Techirghiol, unde au avut parte de o întîlnire impresionantă cu părintele arhimandrit Arsenie Papacioc.

Părintele Arsenie i-a primit cu multă dragoste pe toţi  şi, după ce s-a încredinţat că şi basarabenii prezenţi ştiu româna, a declarat cu seninătate şi căldură : „Avem sînge de român şi sîngele acesta niciodată nu se diluează, din contra se îngroaşă. O mare durere am avut toţi – dorul de Basarabia. Şi nu ne piere deloc dorul ăsta şi părerea de rău. Sîntem acum împreună, să ne ajute Maica Domnului!” Bătrînul a vorbit cu simplitate şi înţelepciune despre preţul Timpului, despre Moarte, despre Dumnezeu şi Maica Domnului şi despre …propaganda catolică. În cele ce urmează publicăm cîteva dintre cugetările şi sfaturile părintelui Arsenie, celui care nu oboseşte să ne îndemne „să învăţăm a muri şi a învia în fiecare zi”.

Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc (15 aprilie, 2005, Techirghiol) către basarabeni:

„Dragii mei, între noi nu există punţi, există numai aripi, prin care să comunicăm fără vamă. În momentul acesta istoric nu este timp să facem nomenclaturi, să facem schiţe şi să discutăm despre altele. Este timp de unire, este timp de mîntuire. Nu-i nimic mai scump de la Dumnezeu, dragii mei, ca timpul. Ne-a creat Dumnezeu singur numai pentru El. Şi dacă ne lasă timp, ne prelungeşte timpul vieţii noastre, tot cu scopul ca să fim împreună. Nici un dar nu este mai mare de la Dumnezeu ca timpul care ni-l dă. Pentru că moartea nu-ţi vine să-i faci o cafea. Vine să te ia.

Am avut ocazie, cu vîrsta mea, să stau la multe căpătîi de morţi. Nici o teologie, nu mai vorbesc de filozofie care-i depăşită în ea însăşi, nu te învaţă mai mult ca suferinţa, crucea. Cine fuge de cruce, fuge de Dumnezeu. Nu se poate fără jertfă. Şi aceşti oameni, alături de care am stat cînd mureau…printre urlete, vaiete, glasuri înspăimîntătoare vedeau păcatele ca cei mai mari teologi. Ştiau ce-i aşteaptă şi vroiau foarte mult să se întoarcă, pentru că numai înapoi se mai poate repara ceva. Înapoi nu se mai putea pentru că a venit aia să te ia. Şi atunci toţi doreau foarte mult să mai trăiască măcar o zi.

Se pune mereu problema pentru noi, cei care ne lăfăim în timp liber: „Ce-i o zi?” Dragii mei, nu o zi, o clipă dacă a-i concentra, Dumnezeu primeşte pentru a te salva. N-are nevoie să dea socoteală Dumnezeu că nu face demonstraţie. Dracu-i un tolerat, nu-i o putere. Dar are libertatea să ne cosească, să ne ispitească, deci şi să ne trezească. Într-un fel contribuie foarte mult la mîntuirea noastră… E puturos, e urît, e nesuferit că nu ştie să iubească…E atît de urît încît e cu neputinţă să nu mori dacă-l vezi.

O fetiţă credincioasă a văzut un drac, nu chiar în adevărata lui putoare şi urîciune, şi a preferat să meargă toată viaţa cu picioarele goale pe jar şi să nu mai vadă un drac. Dar să ştiţi că şi despre îngerul nostru păzitor se spune că e cu neputinţă să nu mori dacă l-ai vedea în adevărata lui lumină. Şi totuşi omul, în general umanitatea, e deasupra anghelităţii. Îngerul e creat de Dumnezeu cu o misiune de relaţie, de legătură între marile valori ca sistem ceresc, Dumnezeu fiind de faţă permanent, iar omul e stăpîn pe Univers. Omul este Dumnezeu după har. Vreţi argumente? Chipul şi asemănarea.

Despre asta nu se prea vorbeşte. Eu am spus că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Ei suspinarea asta, care-i plecată din adînc Dumnezeu o preţuieşte mai mult decît coşul de lacrimi. Pentru că n-are nevoie Dumnezeu de cuvinte, are nevoie de inima ta. Că nimic nu-i mai scump pe lume, dragii mei, ca lacrima pocăinţei. Asta deschide cerurile. Aşa că, să nu vă descurajaţi, dar să preţuiţi timpul. N-aşteptaţi să vină alt sfat. „Astăzi de veţi auzi glasul Meu, nu vă învârtoşaţi inimile voastre…” cum zice Mîntuitorul (Evrei 3, 7-8). Şi e valabil. Dragii mei, dacă aţi şti cît de scump e un om, ca să vă daţi seama pe cine băgăm noi în iad! Omul este Dumnezeu după har. Şi Mîntuitorului i-a zis Fiul Omului, pentru că este fiul lui Adam şi El.

Maica Domnului, mi-e şi frică să vorbesc, cît poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. E foarte supărată pe toţi acei care nu-i cer niciodată nimic! Ne aşteaptă, ne doreşte…Lumea o bîrfeşte iar ea le vindecă pe mamele lor. Aşa e, nu mai ţinem cont de nimic. Nu mai e timp ca să judecăm! Fraţii mei, Iisus Hristos ne-a adus mai multe decît ne-a pierdut Adam. Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei după har. Ne-a dat putinţa să iertăm vrăjmaşii. Dragii mei, iubirea vrăjmaşilor nu-i un sfat, e o poruncă. Ne va întreba de ce n-am iubit.

Mulţi spun, părinte pînă aici, mai mult nu putem. Bine, nu puteţi. Înseamnă că nu ştiţi că focul iadului are calorii de mii de ori mai mari decît ăsta de aici. N-are nici lumină şi nu te vezi cu cineva. E străşnicie! Fără să vezi pe nimeni, fără nici cea mai mică speranţă c-ai să scapi. Că dacă în iad ar spune cineva: „Dle peste-o mie de ani, dar te scoate de aici”, tot este o nădejde şi suferinţa aceea grozavă, incalculabilă, care nu se poate cu mintea a se socoti, se uşurează. Că ştii că este o speranţă într-un sfîrşit. Asta-i cruzimea veşniciei. De asta spune într-un loc că cine ştie că va fi în veşnicie şi nu ia măsuri merită casa de nebuni.

Nu pierdeţi timpul, dragii mei. Astăzi vorbim şi mîine nu ştim dacă mai sîntem. E posibil: te muşcă cineva cu muşcătură înveninată, îţi cade o cărămidă în cap cînd nu te-aştepţi şi pe urmă…sîntem la dispoziţia Stăpînului nostru, Dumnezeu. Şi dacă nu vine moartea mîine, aveţi de cîştigat haruri deosebite. Aşa că să preţuiţi foarte mult timpul, pentru că dacă ar fi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus: „Ce-au făcut aceştia de sînt aşa de fericiţi?” Au preţuit timpul .. Ne-am închinat frumos, ortodox, n-am ţinut cont de ecumenisme, ferească Dumnezeu! Pe viaţă şi pe moarte. Uite am scris „Singur Ortodoxia”, o s-o găsiţi că a apărut şi pe Internet.

(Despre romano-catolici) S-au despărţit de noi, să vină înapoi! Fără condiţii! Nu le pretindem, nu le dăm canon, că de ce au făcut asta. Dar ei nu vor să vină pocăiţi: „Să facem unitate!” Ei vor să ne păcălească, să zică: „I-am cîştigat şi pe ăştia proşti!” Rămîneţi ortodocşi pe viaţă şi pe moarte! Nu pentru că aşa am apucat. Pentru că ortodoxia împlineşte, creşte omul din tine, e singura modalitate universală fără de care nu se poate trăi şi n-am stricat din ea nimic. Ei au modificat, a venit şi se consideră Papa, vicarul lui Iisus. Ce vicar? că Hristos trăieşte. Hristos e viu! El a zis: „Eu sînt cu voi pînă la sfîrşitul veacurilor” şi mai mult: „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, „Nu se mişcă fir de păr fără de voia Mea”.

Vasăzică, este atît de prezent, încât rămîi uimit nu numai în mişcări, şi-n gînduri. El ne guvernează, Care ne-a făcut cu atîta dragoste divină ca să fim împreună în vecii vecilor. N-a lăsat Dumnezeu că să ne guverneze un drac. Toată manifestarea care s-a făcut la Roma cu ocazia asta este, în sfîrşit, o propagandă catolică. Pe noi nu ne interesează. A zis cineva: „L-a luat dracul şi pe ăsta…”. Sîntem cuminţi, nu blestemăm, dar sîntem ortodocşi şi cu asta avem nădejde. Pentru că, dragii mei, vă spun, eu am depăşit 90 de ani şi văd la proscomidie acolo cum concretizăm credinţa, pomenim istoria, pomenim pe toţi.

Ştiţi cum se zice? „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici”, aşa îl trimitem pe Hristos să ierte pe morţi. Cultul morţilor nici nu mai există la ei, decît o mascaradă cu purgatoriu. Aşa că sînt multe de vorbit, nu facem aici cateheză. Nu facem decît să ne manifestăm bucuria că ne-am întîlnit. Ne-aţi făcut o bucurie care n-are margini şi cuvinte. Ştiţi de ce, pentru că inima nu vorbeşte; inima trăieşte şi simţeşte. Ne-aţi făcut o mare bucurie. Pentru că şi noi suspinăm pentru voi, suspinăm pentru Basarabia. Eu personal am fost interogat de mulţi şi le-am zis „vreau Basarabia şi lasaţi-mă în pace!”. Noi vă preţuim foarte mult dragii mei, că sînteţi sub guvernare străină. Ei, mare este Dumnezeu şi dacă nu se mişcă fir de păr fără voia lui…”

Aprilie, 2005

Înregistrat de Igor Pînzaru

Foto: Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com/

Părintele Irinarh: „Se duc toți după graniță, parcă-i mână cu cireada…”

Părintele shiarhimandrit Irinarh este unul dintre cei mai iubiţi şi vizitaţi duhovnici din Moldova. Căsuţa lui modestă de la periferia Chişinăului este mai mereu plină de oaspeţi: cineva vine după un sfat, altul – la spovedanie, al treilea – să-l mai ajute pe bătrîn. Vorbele lui de duh şi umorul inegalabil îl face foarte apropiat tinerilor. Părintele îi primeşte pe toţi cu dragoste şi îi mîngîie sufleteşte cum ştie el mai bine. În scurtele perioade cînd nu primeşte oaspeţi îşi face timp să mai gătească o oală două de sarmale pe care le trimite prin vizitatorii săi la azilul de bătrîni. „Şi eu am fost sărac şi am trăit în lipsuri”, îşi explică gestul bătrînul. Propunem cititorilor noştri un dialog cu părintele Irinarh despre viaţa lui şi despre problemele creştinilor contemporani.

-Părinte Irinarh, am venit la mata să mai discutăm despre ce se întîmplă azi în lume. Vedem că poporul s-a tulburat, merge la lucru prin ţări străine, leapădă familia, copii şi se duc de robesc prin Rusia, Italia, Portugalia. Iar aici stau pămînturile păragină, copiii pe drumuri, fără supraveghere. Ce se întîmplă?

-Da, măi băiete, mă uit şi eu că toţi leapădă şi se duc parcă-i mînă cineva. Aşa am auzit şi eu la mănăstire de la un bătrîn: „La vremea de pe urmă va umbla lumea de la răsărit la asfinţit, de la asfinţit la miază-noapte şi de la miază-noapte la miază-zi”. Ce n-avem acum? A dat Dumnezeu roadă pămîntului, rămîne numai să mulţumim şi să lucrăm. Dar vedeţi că acum nu pomenesc de pîine, da de bani. Leapădă tot că n-au bani şi trebuie să împlinească, să dreagă… Îmi aduc aminte de cuvintele bătrînului şi mă uit la lume cum se duce…şi parcă pîine este de ajuns. Chiar mă mir eu singur…

-Adică omul de azi nu se mulţumeşte cu bucata lui de pîine, vrea mai mult decît are nevoie, da?

-Caută mai mult, da pe acestea le leapădă de parcă nu i-ar trebui. Caută bani, e-he să fi văzut ei foamea prin care am trecut noi! Da acum se duc peste graniţă şi băieţi şi fete, parcă-i mînă ca pe cireadă. Măi, măi, măi.

Da în timpul foamei nu era ce mînca, Doamne fereşte! Umbla lumea prin marfare şi aducea cu greu cîţiva cartofi îngheţaţi.

-Părinte, ştiţi că se spune că vremea s-a schimbat şi acum e mai greu de cîştigat un ban, cerinţele au crescut. Oare înainte era mai uşor de trăit?

-Înainte lumea era legată cu pămîntul, aveai grijă ca de rugăciune să lucrezi pămîntul. Dar acum nu vor să lucreze. S-o deschis învăţăturile estea, se duc la învăţat. De pămînt fug, da vor să mănînce bunişor, da lucrat de alţii… Leapădă şi se duc. S-o lepădat de pămînt. Zicea un bătrîn: ”Dacă nu iubeşti pămîntul nici pe Dumnezeu nu-l iubeşti”. De lepădat leapădă, dar caută să mănînce bun.

Doamne, măi frate Igoraş, eu ce să-ţi mai spun? Îmi aduc aminte din copilărie. Eram şapte şi am rămas fără părinţi şi umblam… desculţă umblam şi iaca, dacă sînt zile… M-au învăţat şi pe mine carte creştinii, că eu la şcoală n-am învăţat. Din 1935 pînă prin 40 am fost argat la un bulgar, dormeam în grajd la cai, aveam un pătucean acolo. Mă sculam dimineaţa, curăţam la cai şi aşteptam să-mi deie o bucăţică de pîine. Se ridica soarele sus dar de aici mă rodea rîşniţa. Doamne miliueşte, cît am mai stat acolo. Pe urmă am lepădat. Îmi făcuse un costum din ţesături cum se ţesea înainte şi dacă n-am vrut să mai stau mi l-a luat, m-a dezbrăcat. M-am dus la bunelul pe linia mamei şi cît a mai trăit bătrînul m-a ocrotit pe lîngă el. Pe urmă am fost la alt om şi am stat patru ani.

-Aţi muncit şi acolo?

-Da, n-aveam nici opinci ca lumea, frate. Umblam cu vitele, avea boi, avea cai, era de lucru la pămînt, la arat, la semănat, oi, vaci… îmi flioscăia apa în opinci, că le aveam cîrpite. Acum sînt papuci din cauciuc, dar pe atunci nu erau. Şi după aceasta, prin 1940 m-am dus la un gospodar în satul nostru.

-Da mata în ce sat te-ai născut?

-Satul Nou, Cimişlia. Pe urmă de acolo m-a luat fratele şi m-a adus la mănăstire la Chiţcani.

-Care frate? Cîţi aţi avut?

-Nicandru era dus cu armata, că era război atunci. Da pe mine m-a luat al doilea, Alexandru, cel care a murit călugăr la Mănăstirea Cernica. El m-a dus la Chiţcani şi cînd au venit ruşii în 1944 şeful de post o scos cîteva căruţi le-o încărcat la Chiţcani şi s-au dus în România pe jos, că nu erau maşini pe atunci. A murit acolo în mănăstire, se pare că s-a îmbolnăvit pe drum. Iar în 42 cînd i-o mînat nemţii cu românii pe ruşi, nănaşul meu a dat pămîntul la Zloţi şi s-o deschis schitul acela. Eu eram la Chiţcani atunci şi m-a trimis la ascultare la Zloţi. Şi am făcut ascultare acolo, că nu erau fraţi, trăiam într-o colibă. Părintele Serafim Dabija era stareţ. Am stat la Zloţi pînă au mai venit fraţi şi apoi m-am întors la Chiţcani. Deci am stat la Zloţi pînă în 1947 şi apoi m-au călugărit. Din 1947 am stat la Chiţcani pînă în 1957, cînd m-a luat arhiereul de ascultare la Chişinău.

-Cine era arhiereu pe atunci?

-Mitropolitul Nectarie. Lua la ascultare la mitropolie şi maici şi călugări, că era fabrică de lumînări şi era mult de lucru pe atunci. Eparhia era la Biserica Sfîntul Ilie. Şi am făcut încă zece ani de ascultare la arhiereu. Apoi arhiereul a murit, săracul, de diabet zaharat. Am mîncat pîine cu dînsul. L-a urmat în scaun vladîca Varfolomeu din Tula. Trei ani şi jumătate a slujit aici, bun arhiereu a fost. Pe atunci era întărit „upolnomocenîi” (împuternicit pe probleme de religie) pe biserici. Vladica Nectarie nu ieşea din ogradă fără să ştie „upolnomocenîi”, care îl urmărea, iar vladîca Varfolomeu se ducea şi aşa pe la biserici, prin sate.

-„Împuterniciţii” erau funcţionari comunişti?

-Da, erau pus de comunişti să supravegheze cine şi unde s-a dus, cu cine s-a întîlnit ce teme au discutat. Da vladîca Varfolomeu se ducea în deplasări pe nespuse şi uneori nici cei de la cancelarie nu ştiau unde este plecat. Şi pentru aceasta l-au „coşit” de aici, păcat că bun arhiereu a fost, am mîncat pîine cu el. Primeam 60 de ruble cu vladica Nectarie şi plăteam şi impozit la stat, iar vladica Varfolomeu cînd a venit mi-a pus 150 de ruble. Şi după ce l-au plecat de aici a venit vladica Ionatan. Şi acesta mi-a tăiat 50 de ruble şi primeam numai 100. Am făcut nouă ani şi la vladica Ionatan. Deci 23 de ani am slujit la 3 arhierei. Şi apoi am ieşit la pensie din cauza picioarelor, cu bolile mele. După asta s-au închis toate mănăstirile, în 1962. Eram cu părintele Anatolie, Dumnezeu să-l ierte….eram ipodiacon, mă duceam cu arhiereul îl îmbrăcam, slujeam, cu bucătăria mă ocupam. Şi, dacă s-au închis mănăstirile, am luat casa aceasta, că unde era să ne ducem? Şi, după cum vezi, m-au apucat bătrîneţile aici şi de acum aştept să vină „baba Anica” (în limbajul părintelui „baba Anica” înseamnă moartea n.a.). Aşa-i frate. Of, Doamne miluieşte. Am trăit cu părintele Anatolie şi iaca sînt 5 ani de cînd o murit şi el, sărmanul.

-Şi pe mata cine te-a educat în credinţă? Parcă spuneai că fratele Alexandru era mai credincios.

-Apoi de mititel mă duceam pe la biserică, mă trimiteau stăpînii, mă împătăşeam. Cînd eram la bulgar era aproape de moşia lui Isarlia, schitul care aparţinea mănăstirii Chiţcani, poate ai auzit. Ţin minte şi acum că m-au trimis acolo şi m-a împărtăşit părintele Pavel, parcă-l văd.

-Da cînd te-ai călugărit, cine te-a tuns, cine era stareţ atunci?

-Părintele Achiţina Joian. Atunci s-o stîrnit nevoile cu ruşii, părintele Serafim Dabija umbla fugar şi a rămas părintele Achiţina Joian la conducere. Pe părintele Serafim l-au prins şu i-au dat opt ani.

-Da pe părintele Selafiil l-aţi cunoscut cît aţi fost la Chiţcani?

-Părintele Selafiil era diacon la Căinari şi pe urmă a venit la Zloţi. De sărbătoarea celor 40 de sfinţi puneam cartofi, era zi cu soare, cald. Au venit şi l-au luat direct din cîmp, de la muncă.

-Pe ce motiv l-au arestat?

-Aşa era politica atunci. Mă spuneai mata pe mine şi veneau şi mă ridicau.

-Şi după arestare l-aţi m-ai văzut?

-Nu l-am mai văzut opt ani. Cînd i-au dat drumul s-a dus la Suruceni, iar eu eram la Chiţcani. Şi cînd s-a închis Suruceniul a venit la Chiţcani că era vorba că din toate mănăstirile să rămînă Căpriana şi Chiţcani. Eram la mitropolie de-acum şi am aflat că au închis şi Căpriana şi Chiţcani. Venea „upolnomocennîi” la eparhie şedea, bea şi mînca, chipurile să mai cruţe mănăstirea Chiţcani. Degeaba, că în 1962 au închis şi Chiţcaniul.

-Părinte, să vă mai întreb ceva. Mata spui că ai trăit în familie cu şapte fraţi, v-aţi crescut unul pe altul cum a dat Dumnezeu. Aşa v-aţi ridicat…

-Prin străini, pe la babe… pe mama mea o ţin minte ca prin vis. Şedea o femeie pe laiţă….cîţi ani aveam eu atunci? Să fi fost vre-o patru. Ş-apoi a dat foamea ceea, în timpul foamei tata a murit pe drumuri, l-au găsit sub un gard mort. Lumea umbla în toate părţile, măi, măi, măi…îmi aduc aminte şi de foamea aceea. Strînsesem la mănăstire un sac şi jumătate de ghindă încă din toamnă  o curăţam şi strîngeam miezul şi-l fierbeam. Apa o scurgeam, că era ca de stejar. Dădeam prin maşină şi mai puneam acolo oleacă de coji de cartoafe, oleacă de mălăieş, puţină făină, ce mai aveam. Da lumea măcina ciocălăie, mai punea ce mai găseau şi fierbeau în oale…Se temeau oamenii să meargă pe drum, că dacă te vedeau mai grăsuţ aşa, te căsăpeau jdanii, că era plin oraşul de oameni care căutau să cumpere pîine.

-Da de ce ziceţi că jdanii căsăpeau?

-Păi, că ei erau cu tîrguiala. Te chemau într-o parte chipurile să te ajute să găseşti pîine şi, dacă te vedeau mai făcuţel, te tăiau şi te vindeau la carne. Puteai găsi şi cotlete din carne de om…

-Ştiţi aşa cazuri în Chişinău?

-D-apoi cum. La cimitirul Doina cărau oamenii morţii cu căruţele. Şi era acolo un ţigan gropar. Crezi că îi îngropa cum trebuie? Le făcea o groapă de mîntuială, cît să nu să vadă, şi-i astupa. Iar ţiganul avea feciori. El le spunea unde sînt îngropaţi oameni mai dolofani, iar ei îi dezgropau şi hrăneau cu trupurile porcii.

-Cu carne de om hrăneau porcii?

-D-apoi cum. La Poşta Veche. Străşnicie, frate. Ce, erau maşini atunci? Cărau cu căruţele morţii de pe drumuri. Dacă vrei să mă crezi.

-Dar să revenim la subiectul nostru. Spuneam că aţi crescut în familie cu mulți copii. Dacă e să comparăm vremea de azi cu cea în care ai trăit mata, am spune că azi e mai bine. Pîine de bine de rău este mai multă. Dar, totuşi, statisticile arată că se nasc tot mai puţini copii. Oamenii cu doi sau trei copii se consideră deja o familie mare…

-Da, şi de-acu se frăsiuesc că au familii şi n-au cu ce trăi. Da noi am fost şapte copii, maşini nu erau, pămîntul se lucra greu. Da acum toţi cu maşini, cu drăcuşori la ureche şi tot zic că n-au. Pe atunci mai ales jdanii ţineau dughene. Cînd vedeai o bombonică sau o lingură de zahăr te minunai. Da acum, ieslea plină, ce n-au? Bani n-au? Ce-i cu lumea de azi? Parcă cu cireada îi mînă pe toţi după graniţă. Să nu lucreze. Înainte se îndeletniceau oamenii cu pămîntul, avea grijă să semene, să secere. Da acum nu vor să lucreze, toţi la învăţătură. Învaţă şi tot cu sumcile de acasă cară.

-Părinte, zicem noi că dacă s-au deschis graniţele şi lumea umblă buimacă după bani, dar, pe de altă parte, se mai duc şi prin pelerinaje, se mai închină la moaşte…

-Da, care au ştefănei (pe bancnotele moldoveneşti este imprimat chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt n.a.) îşi mai aduc aminte şi de acestea, dar care nu, îşi bat capul cum să facă bani mai mulţi. Că să facă casă, să cumpere maşină bună. Drept că alţii mai ajută şi pe săraci. Iaca mă uit că Italia asta cum o fi ea, dar mulţi se hrănesc de acolo. Se vede că-s primitori.

-Chiar dacă-s catolici…

-Chiar dacă-s catolici, că lumea după cîştig se duce nu după altceva. Înseamnă că acolo-s milostivi, nu-i aşa?

-Da mata pe unde ai călătorit? Prin România ai fost?

-Frate, eu ţi-am zis că am fost şapte copii. Fratele cel mai mic avea patru ani şi l-au luat la Crucea Roşie, cum luau înainte copiii săraci. Nu erau încă orfelinate ca la ruşi, îi luau gospodarii ca argaţi, tot aşa cum argăţim noi, moldovenii, pe unde ne mai ducem. Şi ia uite, trăieşte şi acum nu l-am văzut de 30 de ani, am dat la Crucea Roşie şi am aflat unde locuieşte prin cineva.

-Şi unde trăieşte?

-La Cîmpulung Muşeţel trăieşte. Trăieşte şi acum. Sînt oameni buni şi în România, că el era pe la boieri acolo. L-a aranjat un om bun la o fabrică şi strica pietre, făcea făină pentru construcţii. Primeşte şi pensie bună acum, trăieşte cu o româncă acolo. Chiar mă mir că trăieşte şi acum, l-au luat de patru ani, cine să te miluiască? Sînt oamenii lui Dumnezeu în tot locul.

Fratele mai mare are anul de cînd a murit în Tîrgul Mureş. A fost şi pe front, cu Rusia, prin lagăre. Copii n-a avut. A luat unul de suflet şi, dacă n-a avut noroc, după ce a crescut s-a dat cu beţiile, cu fumatul…Îi lua pensia, se ducea cu băutul. El bolnav şi bătrîn fiind nu putea face nimic… a murit şi s-a muntuit şi găspodăria şi pomenirea lui. Da băiatul acela luat de suflet tot pe drumuri a rămas. Aşa-i cu patima asta…

-Părinte, mata obişnuieşti să spui că ai mîncat pâine la trei arhierei…

-Da, am mîncat şi am şi o bucăţică de pensie.

-Şi la cine era pîinea mai bună? Cine vă iubea mai mult, nu doar pe mata dar în genere pe călugări?

-La tustrei, la unul mai puţin, la altul mai mult, frate Igor. Dacă nu m-au schimbat, nu m-au alungat… am slujit cum am putut. Eu le spuneam să facă meniu pentru masă, dar vladica a spus că nu trebuie nici un meniu, că bucătarul trebuie să gîndească… fără meniu să facă. 40 de ani am fost bucătar. Nu ştiu cum că toţi arhiereii, aiştia tustrei, nu m-au depărtat… să mă schimbe, să ia parte femeiască, am gătit la tustrei. Şi, slavă Domnului! am şi o pensie de o bucată de pîine.

A dialogat, Igor Pînzaru

(Înregistrat în octombrie, 2006).

Copilul nimănui care a ajuns copilul Domnului

Părintele schiarhimandrit Irinarh este unul din puţinii bătrîni din Moldova a cărui experienţă duhovnicească şi de viaţă îşi întinde rădăcinile în timpuri despre care noi, copiii, mai ştim cîte ceva doar din cărţi. S-a născut în 1929 în Satul Nou, judeţul Tighina, plasa Cimişlia, cum se zicea pe atunci, într-o familie cu şapte copii. Pe mama nu şi-o aminteşte, iar de taică-său mai ţine minte doar că era foarte bolnav pe timpul cînd trebuia să plece la şcoală. Câţiva dintre fraţii şi surorile părintelui au murit de mici, iar dintre cei rămaşi în viaţă unul fusese luat de Crucea Roşie, altul trăia la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani.

Tatăl lui Ştefănel, aşa i se zicea în copilărie viitorului schiarhimandrit, a murit când acesta tot pribegind printre străini a început să argăţească ca să poată mulţumi cumva oamenilor care-l hrăneau. Faptul că trebuie să munceşti pentru pâinea pe care o mănânci a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe de mic.

Părintele Irinarh are o duhovnicie aparte, întemeiată pe smerenie şi răbdare pe care le-a învăţat la argăţie, dragostea, ascultarea şi blândeţea pe care le-a dobândit în mănăstire şi spiritul de slujire oamenilor pe care şi l-a cultivat slujind ca bucătar şi făcând ascultare la patru arhierei. N-a învăţat la şcoli teologice şi nici disertaţii complicate n-a scris, dar dragostea şi înţelepciunea pe care o are de la Dumnezeu, l-au făcut a fi unul dintre cei mai căutaţi duhovnici din Moldova. Nu trece zi fără ca bătrânul să nu aibă câte şapte-opt musafiri şi fii duhovniceşti, de aceia dacă nu spovedeşte, atunci, de obicei, trebăluieşte, servind oaspeţii. Uneori când are mult de lucru, bătrânul se vede nevoit să lucreze şi să vorbească în acelaşi timp, aşa cum se făcea pe timpuri la şezători. Aşa a fost şi în cazul nostru, părintele schiarhimandrit ne-a povestit câte ceva despre copilăria sa, prăjind ardei pentru iarnă la plita de gaz.

– Părinte Irinarh, spuneţi-ne, cine v-a învăţat să iubiţi rugăciunea şi Biserica, părinţii sau buneii?

– Singur m-am învăţat, aşa de la lume, de la Biserică. Eram argat şi stăpânul îmi dădea voie şi mă duceam duminica la Biserică. Argat eram de pe la 10-11 ani. Mama murise, tata mai trăia, dar era bolnav. Şi îmblam aşa prin mahala de colo-colo cerând de mâncare. Aveam în mahala o mătuşă, Parascovia, care ne mai miluia, Dumnezeu s-o ierte! Ne aducea câte o bucată de pâine când cocea. Pe urmă m-a luat un om de argat. Avea cai, avea boi, oi; duceam caii de cap la plug… Şi desculţ, şi în opinci. Omul ţinea plugul şi eu mergeam înainte, ţineam caii, boroneam… hrăneam vitele, le adăpam. Omul cela n-avea copii, trăia cu femeia şi părinţii săi împreună. Eu dădeam la oiţe, măturam în gospodăria lui pentru că nu aveam acoperişul meu: tata murise şi a rămas casa pustie…aşa o bojdeucă.

– Înseamnă că „Tatăl nostru” l-aţi învăţat singur la Biserică?

-Da, la biserică l-am învăţat. Tot acolo am învăţat şi să citesc puţin. Alţi copii învăţau la şcoală, aveau ore de religie…

– Adică matale la şcoală n-ai învăţat?

– N-am fost la şcoală. Cum să mă duc? Desculţ şi dezbrăcat, cine era să mă dea la şcoală?

– Şi ce ştiai despre Dumnezeu pe atunci?

– Ştiam ce mai auzeam şi eu pe la Biserică, ştiam că este o putere dumnezeiască şi-mi făceam şi eu cruce ca toţi oamenii. Mă temeam când tuna, ploua, aveam frică de Dumnezeu. Mă temeam de Dumnezeu şi auzeam ce vorbeau bătrânii despre El. Toată lumea se ducea la Biserică pe atunci: argaţii împreună cu stăpânii lor. La Paşti, la alte sărbători, mă trimeteau la biserică. Stăpânii ţineau sărbătorile. Ei, şi eu de rând cu ei ţineam şi, mulţumesc lui Dumnezeu, în zilele bune mai şi mâncam cu dânşii la masă. Dar când eram la bulgar, alt stăpân la care am argăţit, mâncam pe un scăunel într-un colţ. Şi bulgarul cela avea două perechi de cai. Iar grajdul era cu pod, spre fericirea mea. Eu aveam un pat în grajd şi dormeam acolo. Mă sculam dimineaţa şi curăţam caii cu ciuceala, cu peria, râneam baliga, făceam curat. Dormeam în grajd, cu caii, aveam un pătucean acolo. Curăţam caii aşa, cât puteam ajunge, că eram copilandru. Şi apoi stăteam şi aşteptam să mă cheme la masă, îmi era foame. Venea stăpânul şi vedea că este curat. Şi apoi, of, Doamne miluieşte! am lepădat.

– Ce vă doreaţi cel mai mult când eraţi copil?

– Ce vroiam…? Mâncare… că eu n-aveam nimic, nu înţelegeam nimic. Mă luau la lucru la măturat, la dat la vite, la rănit şi-mi dădeau de mâncare sau câte o haină mai ponosită. Auzeam că învaţă la şcoală copiii şi vedeam că alţii trăiesc bine şi mă gândeam şi eu că ar fi bine să am ce mânca şi cu ce mă îmbrăca. Bulgarul cela mi-a făcut o pereche de haine. Făceau pe atunci din lână de ţigaie. Mi-a făcut un rând de haine. Şi apoi am lepădat argăţia la dânsul şi mi-a luat hainele. M-am dus plângând la bunelul, of Doamne! După aceia am stat la un om în satul meu, în Satul Nou, acesta a fost al treilea stăpân în timpul argăţiei mele de 7 ani. Şi omul cela s-a dus într-o duminică cu căruţa la Chiţcani şi m-a luat şi pe mine. Am mers toată ziua, când în căruţă, când pe jos. Fratele meu era acolo. A argăţit şi el la bulgar, a dormit în grajd, dar bulgarul cela îl cam bătea şi atunci el s-a dus la mănăstire. Ei, şi apoi am rămas şi eu la Chiţcani. Umblam şi eu pe acolo, mai aveam câte o ascultare. La Chiţcani era stareţul Axinte, iar mai târziu s-a deschis schitul Zloţi. Nişte oameni, naşii mei, au dat pământ şi au deschis schit. Şi acolo era numai o colibă, iar stareţul m-a trimis la ascultare încolo, până s-a mai grămădi lume…

– Părinte Irinarh, mata când te-ai dus la mănăstire, te-ai dus să te călugăreşti sau te-ai dus să scapi de argăţie?

– M-am dus că era fratele meu acolo şi eu nu mai aveam pe nimeni în afară de el. Unde era să mă duc, că n-aveam nici casă, nici masă. Casa tatălui meu s-a risipit…

– Şi cum posteaţi? Fiind mai sărac, mâncaţi ceia ce vă dădeau alţii ?

– Păi dacă era post, toţi ţineau post. Auzeam de la stăpân că, iaca, amu-i post. Mă duceam la biserică, mă împărtăşeam.

– Nu vă venea greu să postiţi, dacă lucraţi la câmp cu vacile, cu caii…

– Ei, cum să-ţi spun. Îmblam de-amu călare, îmblam cu boii duminica pe deal, cu viţeii la păscut şi mă uitam cum se duc băieţeii duminica la biserică îmbrăcaţi frumos, aranjaţi… dar eu trebuia să mă duc duminica pe deal să pasc vitele, încălţat în opinci… asta era mai greu.

– Şi pe alţi copii cine îi învăţa religia?

– Se preda religia în şcoală, cântau „Tatăl nostru” când începeau lecţiile. Da eu de la stăpâni am învăţat câte ceva. Ei se rugau înainte de masă, se duceau la biserică, se împărtăşeau şi mă luam şi eu după ei. Iar mai târziu când eram la mănăstire mă uitam şi eu aşa la buchii cum te-ai uita la mare. Tot singur m-am învăţat a citi slavoneşte. Mai întrebam şi pe alţii şi cu Doamne ajută, am început să citesc câte puţin din Psaltirică.

– Erau pe-atunci compiutere?

– Ei, ai zis-o, compiutere… nu erau nici biciclete atunci. Era câte un învăţător care avea bicicletă şi noi, copiii, alergam toţi cu gura căscată să vedem cum merge cu bicicleta. Altceva nu era nimic.

– Ce jocuri aveaţi?

– Distracţii aveam mai puţine. Poate nişte pătărănii mai povesteam pe la şezători când oamenii se adunau să curăţe porumb sau să ţese covoare. Mai erau nişte ţigani cu scripca, şi flăcăii făceau joc duminica. Da copiii se fugăreau, mergeau la şcoală. Nu ştiu cum se jucau ei acolo că eu n-am fost. N-am prea avut cu cine mă juca, că toţi copii mergeau la şcoală, da eu umblam aşa ca un sălbatic. Serios vorbesc. Copiii învăţau da eu umblam aşa…Doamne fereşte! Ei, da ajunge să tot pălăvrăgim. Vorba lungă sărăcia omului!

– Părinte, binecuvântaţi!

– Dumnezeu să vă binecuvânteze şi în rai să vă aşeze. Pe voi şi pe cititorii voştri mici şi mari.

Igor Pînzaru,

https://ioanatan.wordpress.com/

(publicat la 21 octombrie 2007 în revista „Ortodoxia pentru copii”).