Tag Archives: Hristos

Zilele Cărţii Ortodoxe la Chişinău – pacea lui Hristos într-o civilizaţie digitală

Icoana lui HristosSăptămâna care a trecut a fost marcată de un eveniment cultural deosebit care a început la Academia de teologie ortodoxă din Chișinău și a continuat la Biblioteca Națională și mănăstirea Curchi, reușind să atragă atenția presei și a rețelelor de socializare. Festivalul „Zilele Cărții Ortodoxe” a adunat împreună colaboratori ai editurii „Cathisma”, „Sophia”, „Deisis” ș.a., funcţionari ai Bibliotecii Naționale, clerici și mireni ai Mitropoliei Moldovei, oameni de știință, jurnaliști și cititori.

– Părinte Savatie Baștovoi, primiți felicitările noastre pentru organizarea și desfășurarea primei ediții a Festivalului de carte ortodoxă. Ni s-a părut destul de curajoasă această iniţiativă într-o țară în care se citesc tot mai puține cărți, nemaivorbind de cele religioase, și unde populația este drogată cu televizorul și Internetul, fiind amețită cu știri despre politică și modă, mariaje, atacuri raider și războaie. În viața creștinilor noştri este atât de multă propagandă, încât rămâne foarte puțin loc și timp pentru Hristos și pentru scriitorii Bisericii. Oare Hristos, prin sfinții Săi Ioan Gură de Aur, Simion al Edesei, Teofan Zăvorâtul, părintele Selafiil cel Orb de la Neamț sau Sfântul ierarh Luca al Crimeii, mai poate fi interesant pentru tinerii moderni care petrec ore întregi pe Facebook sau odnoklassniki?

– Interesul pentru cartea ortodoxă a fost și rămâne mare. Din datele statistice pe care le avem de la cei mai mari difuzori de carte din România vă pot spune că niciun alt segment de carte, poate cu excepția manualelor, nu are o cerere atât de mare ca și cartea ortodoxă. La Chișinău este aceeași situație – toate cărțile ortodoxe care, trebuie să spunem, ajung cu mare greu aici, se vând. Ortodocșii citesc și cumpără mai multă carte decât media statistică. În ce privește rețelele de socializare, lucrurile pot fi verificate și mai ușor: portalurile ortodoxe din Chișinău indică zeci de mii de cititori activi înregistrați doar de Facebook, ceea ce este mai mult decât majoritatea portalurilor de știri autohtone. Având în vedere un interes atât de mare pentru cartea ortodoxă raportat la totala ei absență din spaţiul public, i-am propus mitropolitului Vladimir organizarea acestui festival, iniţiativă primită cu toată deschiderea și susținerea nu doar duhovnicească, ci și logistică. Zilele cărții ortodoxe la Chișinău este o sărbătoare a cărții organizată prin implicarea direct a mitropolitului Vladimir și a tuturor departamentelor ce țin de cultură și nu numai din cadrul Mitropoliei Moldovei.

DSC_0730– Vreau să vă întreb dacă întâmplător sau nu expoziția de carte veche bisericească, cu relicve foarte prețioase, a fost „completată” cu cărți având o ținută grafică modernă, dintre care ies în evidență titluri precum „Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Ioan”, „Diavolul este politic corect”, de Savatie Baștovoi, „Despre înșelare”, de Ignatie Breanceaninov, „Terapeutica bolilor spirituale”, de Jean Claude Larchet, „Teologia icoanei”, de Leonid Uspenki ș.a.

– Expoziția de carte veche și rară din cadrul festivalului Zilele cărții ortodoxe la Chișinău este aportul prețios al Bibliotecii Naționale și a bunului ei director, bibliologul și scriitorul Alexe Rău. Cu toții am putut urmări în ultimii ani atacuri lipsite de cinste și adevăr asupra culturii ortodoxe, exprimate prin batjocorirea preoților care încearcă să stabilească un contact cu școala și cu noua generație de elevi și profesori. Argumentul care stă pe limba detractorilor este acela că Biserica este separate de Școală. Așa este, doar că noi am vrut să amintim cine a separat la noi Biserica de școală: acesta a fost nimeni altul decât Lenin, iar cât de bine ne-a fost după asta ne-o pot spune oasele părinților noştri rămase în Siberia sau aruncate din tren în stepele Ucrainei și pe aiurea. Odată cu oamenii, au fost prigonite și cărțile ortodoxe, astfel încât putem vorbi de un holocaust săvârșit asupra cărții ortodoxe pe pământul nostru. Cărțile vechi expuse la Biblioteca Națională sunt cărțile salvate de la distrugere, când oamenii speriați ascundeau sfintele odoare îngropându-le în grajduri și grădini. Dorim ca jumătatea de secol de prigoană asupra cărții ortodoxe să nu fie uitată, dar, totodată, nu ne limităm la a face o lecție de istorie, ci am adus cele mai frumoase cărți ortodoxe în ediții contemporane pentru ca cei ce însetează de cuvântul vieții să și le poată procura.

– Spuneați la inaugurare că Festivalul este și o comemorare a prigoanei statului sovietic asupra cărții ortodoxe care a fost exclusăDSC_0838 din spațiul public prin politici speciale ale autorităților. Iată că de ani buni nu mai suntem în Uniunea Sovietică, totuși, avem prea puțină carte ortodoxă pe rafturile bibliotecilor publice, şcolare atât la Chișinău, Bălți, Orhei sau Ștefan-Vodă, cât și în cele din satele noastre. Cum se întâmplă că, deși toți conducătorii țării declară susținere și atașament față de Ortodoxie, această susținere se materializează mai degrabă în pereți de mănăstiri și biserici decât în carte ortodoxă?

– Spun doar că urmările prigoanei ateiste încă nu au fost lichidate în întregime. Astăzi este foarte greu să aduci carte ortodoxă în Moldova. Cartea figurează pe declarațiile vamale alături de arme, droguri și substanțe radioactive: eu însumi am completat o astfel de declaraţii. Credem că în viitorul apropiat, Mitropolia va face un demers către autorități pentru a conferi cărții un statut special între alte bunuri (materiale!) ce se introduc în țară și sperăm că se va reveni la scoaterea taxelor vamale de pe carte, așa cum a mai fost.

– Cum să-i motivăm să citească literatură ortodoxă pe oamenii mai în vârstă, care poartă încă în mințile lor amprentele propagandei sovietice ateiste?

– Creșterea calității polemicilor este o necesitate impusă mai ales de arenele de televiziune tot mai la modă. Vremea când cele câteva argumente servite de partid erau suficiente pentru a înfrunta o mulgătoare de la fermă sau te făceau să strălucești într-o cuvântare rostită în cantina brigăzii de tractoare a trecut. Avem preoți și intelectuali ortodocși foarte bine instruiți, cu o cultură laică vastă, în fața cărora invocarea lipsei de lecturi ortodoxe nu mai sună ca o virtute, ci ca un handicap. Cred că atunci când jurnaliștii și intelectualii moldoveni vor înțelege că a nu citi nu este ceva bun, ei se vor pune pe carte. Îmi doresc din tot sufletul să readucem în societate polemica intelectuală de ținută, hrănită din lecturi bune și respectul pentru celălalt.

– Părinte Savatie, îmi amintesc de tonele de carte în limba română donate statului nostru de autoritățile din România, între care, cuDSC_0836 regret, nu s-a prea auzit de titluri de carte ortodoxă. Să fie o simplă întâmplare sau face parte dintr-o politică mai perfidă a mai-marilor acestei lumi și, în special, a capilor Uniunii Europene de a încuraja orice fel de literatură, mai puțin cea creștină?

– Din câte știu, s-a adus foarte multă carte ortodoxă în anii 90 din România. Acest lucru cred că poate fi verificat. Faptul că ceea ce se dona din România în cantități uriașe nu ajungea la cititorul de rând este o altă problemă. Anticariatele din România erau pline de cărți cu ștampile de donație destinate Basarabiei. Cine le întorcea înapoi în România și în ce condiții, nu mi-am pus problema să aflu. Poate că alții o vor face. Dar nu cred că mai este vreme să dezgropăm morții pentru a le răsuci buzunarele. Avem tot ce ne trebuie pentru a o lua de la început. Întotdeauna avem tot ce ne trebuie pentru a fi mai buni.

– Doamne ajută!

– Vă mulţumesc.

Igor PÎNZARU,

pentru FLUX și 

ioanatan.wordpress.com 

Cuviosul Paisie Aghioritul – Cu durere și dragoste pentru omul contemporan

Cuviosul-PaisieMarea majoritate a lumii epocii noastre este instruită lumește şi aleargă cu o viteză lumească mare. Dar fiindcă îi lipseşte frica de Dumnezeu – „începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu – îi lipseşte frâna, iar cu viteză, fără frână, sfârşeşte în prăpastie. Oamenii au foarte multe probleme şi cei mai mulţi sunt foarte ameţiţi. Şi-au pierdut orientarea. Încet-încet vor ajunge să nu se mai poată controla pe ei înşişi. Dacă cei ce vin în Sfântul Munte sunt atât de zăpăciţi, atât de încurcaţi, cu atâta nelinişte, gândiți-vă: ceilalţi care sunt departe de Dumnezeu, de Biserică, oare cum vor fi?

Şi vezi în toate țările furtună, ameţeală mare. Sărmana lume – Dumnezeu să Se milostivească – fierbe ca oala minune. Şi cei mai mari cum lucrează! Bucătărese – gătesc, le aruncă pe toate în oala minune şi acum oala fluieră! Peste puţin va sări supapa. Am spus unuia care avea o funcţie mare: „De ce nu luaţi aminte la unele lucruri? Ce va fi?”. „Părinte, îmi spune, mai întâi răul era ca putina zăpadă; acum s-a făcut un troian, numai o minune poate ajuta”. Dar în felul în care înţeleg unii să ajute într-o situaţie, fac troianul râului şi mai mare. În loc să ia unele măsuri pentru învăţământ etc., ei fac mai rău. Nu caută cum să strice acest troian, ci îl măresc. Vezi, la început zăpada este puțină. Dacă se rostogoleşte la vale se face un bulgăre. Bulgărele, adunând altă zăpadă, lemne, pietre etc., încet-încet se face mai mare şi mai mare, şi în cele din urmă se face un troian mare. Aşa şi răul: puţin câte puţin a devenit troian şi se rostogoleşte. Acum e nevoie de o bombă ca sa-l spargi.

-Vă neliniştiţi, Părinte?

Ah, mi s-a albit barba înainte de vreme. Pe mine mă doare de două ori mai mult. O dată că prevăd o situaţie şi strig ca să prevenim un rău ce e pe cale să se producă şi o dată pentru că nu se dă importanță – poate nu din dispreţ – şi se face răul, iar abia după aceea vin ca să îi ajut. Acum înţeleg cât au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decât toti mucenicii, cu toate că n-au murit toți cu moarte mucenicească. Pentru că mucenicii sufereau pentru puţin, în timp ce proorocii vedeau o situaţie şi sufereau mereu. Strigau mereu, dar ceilalți rămâneau indiferenţi. Iar când venea vremea şi îi ajungea mânia lui Dumnezeu din pricina nepăsării lor, erau chinuiţi şi proorocii împreună cu ceilalţi. Cel puţin atunci numai atâta îi ducea mintea pe oameni, îl lăsau pe Dumnezeu şi se închinau idolilor. Astăzi, pe cât înteleg, este cea mai mare idolatrie.

N-am conştientizat că diavolul s-a pus cu tot dinadinsul să distrugă făpturile lui Dumnezeu. A făcut panghinea [Lucrare pe care o fac împreună toti părinţii și fraţii unei mănăstiri sau ai unul schit.] ca să distrugă lumea. A turbat, pentru că a început să între în lume neliniştea cea bună. Este foarte sălbăticit, pentru că ştie că timpul lui e scurt. Acum face ca un criminal care atunci când îl înconjoară spune: „Nu mai am izbăvire! Mă vor prinde!”, şi sparge tot. Sau ca militarii care în vreme de război, atunci când li se termină muniţiile, scot suliţa sau sabia şi se aruncă în luptă orbeşte, spunându-şi: „Şi aşa suntem pierduţi; să omorâm cât putem mai mulţi. Lumea arde. Pricepeţi aceasta? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de văpaie a aprins diavolul încât de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Văpaie duhovnicescă. N-a rămas nimic, numai de rugăciune e nevoie ca să se milostivească Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci când se aprinde un foc mare şi pompierii nu mai pot face nimic, oamenii sunt nevoiţi să se intoarca la Dumnezeu şi să-L roage să trimită o ploaie puternică pentru a-l stinge. Tot astfel şi pentru văpaia duhovnicească pe care a aprins-o diavolul, e nevoie numai de rugăciune ca Dumnezeu să ajute.

Toată lumea se îndreaptă spre o stricăciune generală. Nu poti spune: „Într-o casă s-a stricat puţin fereastra sau altceva, ca să o repar, ci toată casa este stricată. Toată casa este în dezordine. S-a stricat chiar tot satul . Situaţia a scăpat de sub control, numai de sus mai este nădejde, la ceea ce va face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu să lucreze cu şurubelniţa, cu mângâieri, cu pâlmuțe ca să o indrepte. Lumea are o rană care s-a îngălbenit şi trebuie spartă, dar încă nu s-a copt bine. Se coace răul, ca atunci în Ierihon când a fost ars pentru „dezinfecție”.

Ce fel de suferinţe are lumea

Suferinţele lumii sunt fără sfârşit. Se vede peste tot o descompunere generală, şi familii, şi mici şi mari. În fiecare zi inima mea se facePelerini in cautarea unor raspunsuri tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de nelinişte, de stres, numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorţează, alţii sunt falimentari, alţii bolnavi, alţii accidentaţi, alţii cu psiho-medicamente, iar alţii cu droguri. Mai mult sau mai puţin cu toţii, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinţe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulţime de necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situaţii chiar şi copiii cei sănătoşi ai acestor familii se îmbolnăvesc. Multe familii de acestea, dacă ar avea lipsa de grijă a monahilor, ar petrece cel mai bun Paşte!

Câta nefericire există in lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti… De multe ori, atunci când rostesc rugăciunea: Doamne lisuse… văd copilaşi mici, sărmanii, cum trec pe dinaintea mea mâhniţi şi se roagă lui Dumnezeu. Mamele lor îi pun să facă rugăciune pentru că au probleme, greutăţi în familie şi cer ajutor de la Dumnezeu. Întorc butonul pe aceeaşi frecvență şi astfel comunicăm.

Asigurări şi… nesiguranţă

Astăzi lumea s-a umplut de tot felul de asigurări, dar, fiind depărtată de Hristos, simte cea mai mare nesiguranţă. În nici o epocă nu a existat nesiguranţa pe care o au oamenii contemporani. Şi deoarece asigurările omeneşti nu-i pot ajuta, ei aleargă acum să intre în corabia Bisericii ca să simtă siguranţă duhovnicească, căci văd cum corabia lumească s-a scufundat. Dar dacă văd că şi în corabia Bisericii intră putină apă, că şi acolo au fost prinşi de duhul lumesc şi nu există Duhul Sfânt, atunci oamenii se deznădajduiesc, pentru că nu mai au de ce să se prindă.

Lumea suferă, se pierde și, din păcate, toți oamenii sunt nevoiţi să trăiască în acest iad al lumii. Cei mai mulţi simt o mare părăsire, o nepasare – mai ales acum – din toate părţile, nu au de ce să se tină. Se împlineşte zicala: Cel ce se îneacă se agață şi de un pai. Aceasta arată că cel ce se îneacă vrea să se prindă de ceva, ca să se salveze. Vede corabia înecându-se şi merge sărmanul să se prindă de catarg. Dar, deşi vede corabia în primejdie să se înece, nu se gândeşte că şi catargul se va scufunda. Se prinde de catarg şi se îneacă mai repede. Vreau sa spun că oamenii caută sa se sprijine de ceva, sa se prindă de ceva. Şi dacă n-au credinţă, ca să se sprijine de dânsa, dara nu se încred în Dumnezeu, încât să se încredinţeze complet pe ei înşişi lui Dumnezeu, se vor chinui. Mare lucru este încrederea în Dumnezeu.

Anii pe care îi străbatem sunt foarte grei şi foarte primejdioşi, dar în cele din urmă va birui Hristos. Veti vedea că vor cinsti Biserica. Numai noi să fim corecţi. Vor înţelege că altfel nu o vor putea scoate la capat. Şi politicienii au inteles că dacă cineva poate ajuta acum în acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, aceştia sunt oamenii Bisericii. Să nu vi se pară ciudat. Politicienii noştri au ridicat mâinile în sus. Unii au venit şi la Coliba mea şi mi-au spus: „Călugării trebuie să facă misiune, altfel nu se poate”. Ani grei! Dacă ati şti în ce situaţie ne aflam şi ce ne aşteaptă!…”

Promovat de,

https://ioanatan.wordpress.com/

Confesiunile lui Igor-cian

La 20 de ani nu este ceva ieşit din comun să te apuci să construieşti paradisul pe pămînt, mai ales dacă eşti într-o echipă cu alţi nebuni romantici alde tine şi, lucru şi mai important, dacă ai o chitară şi o ciată de japoneze ruşinoase şi cochete în preajmă care îţi spun drăgălaş Igor-cian. Sigur că atunci te ispitesc gândurile de a face ceva măreţ şi frumos pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta adormit în ateism.

Puteţi rîde cît vreţi, dar eu, ca şi zeci de alţi tineri îndoctrinaţi, după ce ni se explica ore în şir la seminare speciale rolul nostru istoric în desfăşurarea Providentei divine în Moldova, începeam să ne luăm misiunea în serios.

Am fost membru „full time” al sectei lui Moon vre-o 3 ani şi am ajuns să fac lucruri pe care un tînăr sănătos la cap nu le face. De exemplu, cerşiam mergînd de la casă la casă prin Bucureşti şi Moscova, iar asta în limbajul sectei se numea „fandreizing”. Sau „propovăduiam” oamenilor pe străzile din Chişinău despre Noul şi Adevăratul Mesia – Moon, ceea ce însemna în jargonul mooniştilor că fac „Witnising”. De asemenea spuneam în fiecare duminica Plage-ul – un jurămînt prin care îmi asumam datoria de a construi „Împărăţia Cerurilor pe pămînt”.

În definitiv, am ţinut post negru 7 zile pentru a mă pregăti pentru „Blessing” o altă practică religioasă moonistă care e un fel de cununie cu mica diferenţă că, ritualul moonist include şi o bătae cu băţul la fund între miri. Nu ştiu dacă cititorii mei moonişti au studii în teologie, de aceea îi rog să mă creadă pe cuvînt că un fund vînăt de lovituri rezolvă într-o maniera profund teologică problema „păcatului originar” consecinţele căruia le suferim cu toţii. Trei bîte la fund, în concepţia moonistă rezolvă de asemenea şi problema violenţei în viitoarea familie. Ideea era că dacă tinerii îşi provoacă durere lovindu-se cu bîta în timpul cununiei ei nu o vor mai face mai tîrziu garanţia fiind imprimată pe pardonurile, dar şi în conştiinţa lor. Să nu ziceţi că e stupid.

Nu mai pomenesc că prima mea spovedanie am făcut-o tot în sectă, avînd în rol de duhovnic pe Giuseppe Jesualdi – un italian absolvent al unui colegiu de construcţie convertit la moonism într-un ambuteiaj din Roma şi o tînără de vre-o 20 de ani – S. G – pe rol de traducător. Mda…credeţi-mă, e destul de jenant să te spovedeşti prin intermediul unei tinere domnişoară povestind ce nebunii ai făcut la mare cu o anume tînără, mai ales că domnişoara traducătoare, judecînd după cum roşea, era fără experienţă în domeniu. Poate ar fi bine să-i cer iertare S. pentru spovedania făcută acum 16 ani, dar nu ştiu dacă mai e cazul. E căsătorită cu un moonist, din cîte am aflat are un copil şi, sînt convins că neghiobia mea nu e unica de care s-a ciocnit în sectă.
 
Misiunea mea imposibila în puşcăria moonistă a început în 1993. Doi ani mai tîrziu, cand colegii mei de la facultatea de Jurnalism, USM îşi toceau creerii pregătindu-se de examenele de stat, eu urmam seminare aprofundate de studiere a Principiului Divin în Kokoşkino, sub Moscova. „Principiul Divin” este lucrarea teologica fundamentală a mooniştilor, care încearcă să demonstreze prin speculaţii că Sun Myung Moon este întruchiparea lui Hristos la a Doua Venire. La întoarcere în ţară începusem să citesc Biblia, confruntînd-o cu Principiul aşa că, în timp ce colegii mei de la jurnalism trudeau asupra tezelor de licenţă eu încercam să fac faţă unor contradicţii teologice neavînd nici cea mai vaga idee de teologie.
 
Aveam o Biblie din textele lui Gala Galaction editată de o societate interconfesională italiană pe care de altfel mi-a dăruit-o acelaşi Giuseppe Gesualdi, care se amuza copios văzîndu-mă cum încerc să dezleg misterele Scripturii cu creionaşul în mînă. Aveam Biblia deschisă cînd la Matei 24, cînd la Luca 21 şi Principiul la capitolul consacrat celei de-a doua veniri a lui Hristos. Deşi cuvintele Evangheliei din capitolele menţionate mi se par astăzi destul de clare, atunci nu ajungea la mine ce citeam. Şi apoi cînd te avînţi în Scriptură şi în religie în general neavînd un învăţător care să te îndrumeze rişti să rămîi cu şi mai multe de ce?-uri decît le aveai înainte, pentru că în istoriile şi relatările biblice cuprinzînd istoria omenirii de la Facere la Apocalipsă te porţi rătăci la fel de uşor ca într-o junglă fără însoţitor.
 
De aceasta întîlnirea cu dl N. F. a fost o binecuvîntare pentru mine dar şi pentru alţi studenţi care au urmat cursurile dumnealui de catehizare ortodoxă. Îmi amintesc că după lecţii îl conduceam cu toţi spre casa dumnealui de la Docuceaev pentru ca pe drum să mai discutăm sau să-i punem întrebări legate de credinţa ortodoxă. Dl Fuştei are o pregătirea temeinică – seminarul şi Academia Teologică de la Zagorsk, dar şi o inteligenţă de invidiat în a explica pe înţelesul fiecăruia lucruri complicate din domeniul teologiei. Mai citesc şi acum cartea dumnealui „Creştinismul pe înţelesul tuturor” oprindu-mă pe îndelete la Conţinutul simbolului de credinţă şi, în mod special, la capitolul consacrat semnelor celei de-a doua veniri care este unul esenţial pentru un fost moonist.
 
Nu ştiu de ce dar ultimul timp tot mai des întîlnesc oameni care mă împing cu gîndul în trecutul meu „moonist”, trecut de care îmi amintesc uneori cu ironie, alteori cu sarcazm, alteori cu tristeţe. Analizînd peripețiile mele din perioada „moonista” nu odata mă întreb filosofic „Amice, cum ai putut fi atît de prost?” Ei, si ca s-o iau mai domol, îmi răspund diplomatic că a fost o aventură religioasă şi „misionară” de care nu pot zice că sînt mîndru, dar care mi-a marcat viaţa. Mă rog, oamenilor le place să se amăgească cu cuvinte frumoase. Îmi amintesc, că cineva dintre deştepţii din mass media autohtonă m-a şi poreclit „mooni” după ce îi criticasem pe sectari timp de cîteva luni scriind articole kilometrice în săptămînalul Luceafărul.

Ca să nu lungesc prea mult acest cuvînt voi spune doar că Dumnezeu a avut grijă prin oamenii săi să mă scoată din detenţia moonistă, fapt pentru care îi mulţumesc inclusiv prin această carte care sper să ajungă în mîinile unor foşti şi actuali moonişti. Dacă vreţi am şi o obligaţie morală de a-i ajuta pe unii care au lunecat în mlaştina înşelăciunilor mooniste şi care consideră că slujesc lui Dumnezeu argăţind o dinastie de şarlatani. Am acest sentiment de ani de zile şi oridecîte ori întîlnesc în stradă un om cerşind sau vînzînd pentru Moon se mişcă ceva in inima mea care zice că trebuie să fac ceva…

„Adevărul este singurul care odihnește…”

Părintele ARSENIE PAPACIOC – 1 an de la nașterea în ceruri (19 iulie)

L-am iubit inainte de a-l vedea pe acela care a spus ca „Hristos a fost ortodox”, pentru  blândețea și „smerita sa smerenie”. Acest mare purtător de Duh, avva Arsenie, de timpuriu lăsând la o parte slava lumii, cu multe osteneli și sudori și-a înfrânat trupul, grijind doar de suflet și de mântuirea lui. Într-o vreme, mai inainte de a se îmbolnăvi și a se apropia de moarte, eu  am zis către el pentru care pricină nu are odihnă și încotro se îndreaptă acest neam, avva? Și fără zăbavă și nesucind cuvântul a răspuns bătrânul, spre folosul sufletului meu, că „după [uneltirile] inimilor lor, merge-vor întru mestesugirile lor”!… Și-am inteles atunci, de la el și de la Asaf (Ps. 80), că pentru vicleșugul ce l-au căpătat inimile noastre am dobândit necaz și răutate în popor. Dar el a mai spus ,,să nu cârtim dacă nu înțelegem pentru ce ni se întâmplă raul, că ne facem pagubă. Ca noi după mintea noastra judecăm lucrurile, dar ele vin după înțelesuri mai înalte”. Și tot el mi-a zis în vara aceea că doar „Adevărul este singurul care odihnește. Și dacă nu ești în Adevăr nu esti în Dumnezeu”. Pe urmă m-a povatuit, ca pe orice iubitor de întelepciune, să mai las deoparte „grăirile frumoase” și mai degraba sa ma silesc spre fapte bune, ca viața mea să vorbească celorlalți despre mine. Greu cuvânt…

Text de George Crasnean

La plecare m-a sfatuit să nu-mi amân pocaința și lupta, pentru că „astăzi e vremea mântuirii” mele!

Preluat de pe razboiintrucuvant.ro