Tag Archives: opinci

Părintele Irinarh: „Se duc toți după graniță, parcă-i mână cu cireada…”

Părintele shiarhimandrit Irinarh este unul dintre cei mai iubiţi şi vizitaţi duhovnici din Moldova. Căsuţa lui modestă de la periferia Chişinăului este mai mereu plină de oaspeţi: cineva vine după un sfat, altul – la spovedanie, al treilea – să-l mai ajute pe bătrîn. Vorbele lui de duh şi umorul inegalabil îl face foarte apropiat tinerilor. Părintele îi primeşte pe toţi cu dragoste şi îi mîngîie sufleteşte cum ştie el mai bine. În scurtele perioade cînd nu primeşte oaspeţi îşi face timp să mai gătească o oală două de sarmale pe care le trimite prin vizitatorii săi la azilul de bătrîni. „Şi eu am fost sărac şi am trăit în lipsuri”, îşi explică gestul bătrînul. Propunem cititorilor noştri un dialog cu părintele Irinarh despre viaţa lui şi despre problemele creştinilor contemporani.

-Părinte Irinarh, am venit la mata să mai discutăm despre ce se întîmplă azi în lume. Vedem că poporul s-a tulburat, merge la lucru prin ţări străine, leapădă familia, copii şi se duc de robesc prin Rusia, Italia, Portugalia. Iar aici stau pămînturile păragină, copiii pe drumuri, fără supraveghere. Ce se întîmplă?

-Da, măi băiete, mă uit şi eu că toţi leapădă şi se duc parcă-i mînă cineva. Aşa am auzit şi eu la mănăstire de la un bătrîn: „La vremea de pe urmă va umbla lumea de la răsărit la asfinţit, de la asfinţit la miază-noapte şi de la miază-noapte la miază-zi”. Ce n-avem acum? A dat Dumnezeu roadă pămîntului, rămîne numai să mulţumim şi să lucrăm. Dar vedeţi că acum nu pomenesc de pîine, da de bani. Leapădă tot că n-au bani şi trebuie să împlinească, să dreagă… Îmi aduc aminte de cuvintele bătrînului şi mă uit la lume cum se duce…şi parcă pîine este de ajuns. Chiar mă mir eu singur…

-Adică omul de azi nu se mulţumeşte cu bucata lui de pîine, vrea mai mult decît are nevoie, da?

-Caută mai mult, da pe acestea le leapădă de parcă nu i-ar trebui. Caută bani, e-he să fi văzut ei foamea prin care am trecut noi! Da acum se duc peste graniţă şi băieţi şi fete, parcă-i mînă ca pe cireadă. Măi, măi, măi.

Da în timpul foamei nu era ce mînca, Doamne fereşte! Umbla lumea prin marfare şi aducea cu greu cîţiva cartofi îngheţaţi.

-Părinte, ştiţi că se spune că vremea s-a schimbat şi acum e mai greu de cîştigat un ban, cerinţele au crescut. Oare înainte era mai uşor de trăit?

-Înainte lumea era legată cu pămîntul, aveai grijă ca de rugăciune să lucrezi pămîntul. Dar acum nu vor să lucreze. S-o deschis învăţăturile estea, se duc la învăţat. De pămînt fug, da vor să mănînce bunişor, da lucrat de alţii… Leapădă şi se duc. S-o lepădat de pămînt. Zicea un bătrîn: ”Dacă nu iubeşti pămîntul nici pe Dumnezeu nu-l iubeşti”. De lepădat leapădă, dar caută să mănînce bun.

Doamne, măi frate Igoraş, eu ce să-ţi mai spun? Îmi aduc aminte din copilărie. Eram şapte şi am rămas fără părinţi şi umblam… desculţă umblam şi iaca, dacă sînt zile… M-au învăţat şi pe mine carte creştinii, că eu la şcoală n-am învăţat. Din 1935 pînă prin 40 am fost argat la un bulgar, dormeam în grajd la cai, aveam un pătucean acolo. Mă sculam dimineaţa, curăţam la cai şi aşteptam să-mi deie o bucăţică de pîine. Se ridica soarele sus dar de aici mă rodea rîşniţa. Doamne miliueşte, cît am mai stat acolo. Pe urmă am lepădat. Îmi făcuse un costum din ţesături cum se ţesea înainte şi dacă n-am vrut să mai stau mi l-a luat, m-a dezbrăcat. M-am dus la bunelul pe linia mamei şi cît a mai trăit bătrînul m-a ocrotit pe lîngă el. Pe urmă am fost la alt om şi am stat patru ani.

-Aţi muncit şi acolo?

-Da, n-aveam nici opinci ca lumea, frate. Umblam cu vitele, avea boi, avea cai, era de lucru la pămînt, la arat, la semănat, oi, vaci… îmi flioscăia apa în opinci, că le aveam cîrpite. Acum sînt papuci din cauciuc, dar pe atunci nu erau. Şi după aceasta, prin 1940 m-am dus la un gospodar în satul nostru.

-Da mata în ce sat te-ai născut?

-Satul Nou, Cimişlia. Pe urmă de acolo m-a luat fratele şi m-a adus la mănăstire la Chiţcani.

-Care frate? Cîţi aţi avut?

-Nicandru era dus cu armata, că era război atunci. Da pe mine m-a luat al doilea, Alexandru, cel care a murit călugăr la Mănăstirea Cernica. El m-a dus la Chiţcani şi cînd au venit ruşii în 1944 şeful de post o scos cîteva căruţi le-o încărcat la Chiţcani şi s-au dus în România pe jos, că nu erau maşini pe atunci. A murit acolo în mănăstire, se pare că s-a îmbolnăvit pe drum. Iar în 42 cînd i-o mînat nemţii cu românii pe ruşi, nănaşul meu a dat pămîntul la Zloţi şi s-o deschis schitul acela. Eu eram la Chiţcani atunci şi m-a trimis la ascultare la Zloţi. Şi am făcut ascultare acolo, că nu erau fraţi, trăiam într-o colibă. Părintele Serafim Dabija era stareţ. Am stat la Zloţi pînă au mai venit fraţi şi apoi m-am întors la Chiţcani. Deci am stat la Zloţi pînă în 1947 şi apoi m-au călugărit. Din 1947 am stat la Chiţcani pînă în 1957, cînd m-a luat arhiereul de ascultare la Chişinău.

-Cine era arhiereu pe atunci?

-Mitropolitul Nectarie. Lua la ascultare la mitropolie şi maici şi călugări, că era fabrică de lumînări şi era mult de lucru pe atunci. Eparhia era la Biserica Sfîntul Ilie. Şi am făcut încă zece ani de ascultare la arhiereu. Apoi arhiereul a murit, săracul, de diabet zaharat. Am mîncat pîine cu dînsul. L-a urmat în scaun vladîca Varfolomeu din Tula. Trei ani şi jumătate a slujit aici, bun arhiereu a fost. Pe atunci era întărit „upolnomocenîi” (împuternicit pe probleme de religie) pe biserici. Vladica Nectarie nu ieşea din ogradă fără să ştie „upolnomocenîi”, care îl urmărea, iar vladîca Varfolomeu se ducea şi aşa pe la biserici, prin sate.

-„Împuterniciţii” erau funcţionari comunişti?

-Da, erau pus de comunişti să supravegheze cine şi unde s-a dus, cu cine s-a întîlnit ce teme au discutat. Da vladîca Varfolomeu se ducea în deplasări pe nespuse şi uneori nici cei de la cancelarie nu ştiau unde este plecat. Şi pentru aceasta l-au „coşit” de aici, păcat că bun arhiereu a fost, am mîncat pîine cu el. Primeam 60 de ruble cu vladica Nectarie şi plăteam şi impozit la stat, iar vladica Varfolomeu cînd a venit mi-a pus 150 de ruble. Şi după ce l-au plecat de aici a venit vladica Ionatan. Şi acesta mi-a tăiat 50 de ruble şi primeam numai 100. Am făcut nouă ani şi la vladica Ionatan. Deci 23 de ani am slujit la 3 arhierei. Şi apoi am ieşit la pensie din cauza picioarelor, cu bolile mele. După asta s-au închis toate mănăstirile, în 1962. Eram cu părintele Anatolie, Dumnezeu să-l ierte….eram ipodiacon, mă duceam cu arhiereul îl îmbrăcam, slujeam, cu bucătăria mă ocupam. Şi, dacă s-au închis mănăstirile, am luat casa aceasta, că unde era să ne ducem? Şi, după cum vezi, m-au apucat bătrîneţile aici şi de acum aştept să vină „baba Anica” (în limbajul părintelui „baba Anica” înseamnă moartea n.a.). Aşa-i frate. Of, Doamne miluieşte. Am trăit cu părintele Anatolie şi iaca sînt 5 ani de cînd o murit şi el, sărmanul.

-Şi pe mata cine te-a educat în credinţă? Parcă spuneai că fratele Alexandru era mai credincios.

-Apoi de mititel mă duceam pe la biserică, mă trimiteau stăpînii, mă împătăşeam. Cînd eram la bulgar era aproape de moşia lui Isarlia, schitul care aparţinea mănăstirii Chiţcani, poate ai auzit. Ţin minte şi acum că m-au trimis acolo şi m-a împărtăşit părintele Pavel, parcă-l văd.

-Da cînd te-ai călugărit, cine te-a tuns, cine era stareţ atunci?

-Părintele Achiţina Joian. Atunci s-o stîrnit nevoile cu ruşii, părintele Serafim Dabija umbla fugar şi a rămas părintele Achiţina Joian la conducere. Pe părintele Serafim l-au prins şu i-au dat opt ani.

-Da pe părintele Selafiil l-aţi cunoscut cît aţi fost la Chiţcani?

-Părintele Selafiil era diacon la Căinari şi pe urmă a venit la Zloţi. De sărbătoarea celor 40 de sfinţi puneam cartofi, era zi cu soare, cald. Au venit şi l-au luat direct din cîmp, de la muncă.

-Pe ce motiv l-au arestat?

-Aşa era politica atunci. Mă spuneai mata pe mine şi veneau şi mă ridicau.

-Şi după arestare l-aţi m-ai văzut?

-Nu l-am mai văzut opt ani. Cînd i-au dat drumul s-a dus la Suruceni, iar eu eram la Chiţcani. Şi cînd s-a închis Suruceniul a venit la Chiţcani că era vorba că din toate mănăstirile să rămînă Căpriana şi Chiţcani. Eram la mitropolie de-acum şi am aflat că au închis şi Căpriana şi Chiţcani. Venea „upolnomocennîi” la eparhie şedea, bea şi mînca, chipurile să mai cruţe mănăstirea Chiţcani. Degeaba, că în 1962 au închis şi Chiţcaniul.

-Părinte, să vă mai întreb ceva. Mata spui că ai trăit în familie cu şapte fraţi, v-aţi crescut unul pe altul cum a dat Dumnezeu. Aşa v-aţi ridicat…

-Prin străini, pe la babe… pe mama mea o ţin minte ca prin vis. Şedea o femeie pe laiţă….cîţi ani aveam eu atunci? Să fi fost vre-o patru. Ş-apoi a dat foamea ceea, în timpul foamei tata a murit pe drumuri, l-au găsit sub un gard mort. Lumea umbla în toate părţile, măi, măi, măi…îmi aduc aminte şi de foamea aceea. Strînsesem la mănăstire un sac şi jumătate de ghindă încă din toamnă  o curăţam şi strîngeam miezul şi-l fierbeam. Apa o scurgeam, că era ca de stejar. Dădeam prin maşină şi mai puneam acolo oleacă de coji de cartoafe, oleacă de mălăieş, puţină făină, ce mai aveam. Da lumea măcina ciocălăie, mai punea ce mai găseau şi fierbeau în oale…Se temeau oamenii să meargă pe drum, că dacă te vedeau mai grăsuţ aşa, te căsăpeau jdanii, că era plin oraşul de oameni care căutau să cumpere pîine.

-Da de ce ziceţi că jdanii căsăpeau?

-Păi, că ei erau cu tîrguiala. Te chemau într-o parte chipurile să te ajute să găseşti pîine şi, dacă te vedeau mai făcuţel, te tăiau şi te vindeau la carne. Puteai găsi şi cotlete din carne de om…

-Ştiţi aşa cazuri în Chişinău?

-D-apoi cum. La cimitirul Doina cărau oamenii morţii cu căruţele. Şi era acolo un ţigan gropar. Crezi că îi îngropa cum trebuie? Le făcea o groapă de mîntuială, cît să nu să vadă, şi-i astupa. Iar ţiganul avea feciori. El le spunea unde sînt îngropaţi oameni mai dolofani, iar ei îi dezgropau şi hrăneau cu trupurile porcii.

-Cu carne de om hrăneau porcii?

-D-apoi cum. La Poşta Veche. Străşnicie, frate. Ce, erau maşini atunci? Cărau cu căruţele morţii de pe drumuri. Dacă vrei să mă crezi.

-Dar să revenim la subiectul nostru. Spuneam că aţi crescut în familie cu mulți copii. Dacă e să comparăm vremea de azi cu cea în care ai trăit mata, am spune că azi e mai bine. Pîine de bine de rău este mai multă. Dar, totuşi, statisticile arată că se nasc tot mai puţini copii. Oamenii cu doi sau trei copii se consideră deja o familie mare…

-Da, şi de-acu se frăsiuesc că au familii şi n-au cu ce trăi. Da noi am fost şapte copii, maşini nu erau, pămîntul se lucra greu. Da acum toţi cu maşini, cu drăcuşori la ureche şi tot zic că n-au. Pe atunci mai ales jdanii ţineau dughene. Cînd vedeai o bombonică sau o lingură de zahăr te minunai. Da acum, ieslea plină, ce n-au? Bani n-au? Ce-i cu lumea de azi? Parcă cu cireada îi mînă pe toţi după graniţă. Să nu lucreze. Înainte se îndeletniceau oamenii cu pămîntul, avea grijă să semene, să secere. Da acum nu vor să lucreze, toţi la învăţătură. Învaţă şi tot cu sumcile de acasă cară.

-Părinte, zicem noi că dacă s-au deschis graniţele şi lumea umblă buimacă după bani, dar, pe de altă parte, se mai duc şi prin pelerinaje, se mai închină la moaşte…

-Da, care au ştefănei (pe bancnotele moldoveneşti este imprimat chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfînt n.a.) îşi mai aduc aminte şi de acestea, dar care nu, îşi bat capul cum să facă bani mai mulţi. Că să facă casă, să cumpere maşină bună. Drept că alţii mai ajută şi pe săraci. Iaca mă uit că Italia asta cum o fi ea, dar mulţi se hrănesc de acolo. Se vede că-s primitori.

-Chiar dacă-s catolici…

-Chiar dacă-s catolici, că lumea după cîştig se duce nu după altceva. Înseamnă că acolo-s milostivi, nu-i aşa?

-Da mata pe unde ai călătorit? Prin România ai fost?

-Frate, eu ţi-am zis că am fost şapte copii. Fratele cel mai mic avea patru ani şi l-au luat la Crucea Roşie, cum luau înainte copiii săraci. Nu erau încă orfelinate ca la ruşi, îi luau gospodarii ca argaţi, tot aşa cum argăţim noi, moldovenii, pe unde ne mai ducem. Şi ia uite, trăieşte şi acum nu l-am văzut de 30 de ani, am dat la Crucea Roşie şi am aflat unde locuieşte prin cineva.

-Şi unde trăieşte?

-La Cîmpulung Muşeţel trăieşte. Trăieşte şi acum. Sînt oameni buni şi în România, că el era pe la boieri acolo. L-a aranjat un om bun la o fabrică şi strica pietre, făcea făină pentru construcţii. Primeşte şi pensie bună acum, trăieşte cu o româncă acolo. Chiar mă mir că trăieşte şi acum, l-au luat de patru ani, cine să te miluiască? Sînt oamenii lui Dumnezeu în tot locul.

Fratele mai mare are anul de cînd a murit în Tîrgul Mureş. A fost şi pe front, cu Rusia, prin lagăre. Copii n-a avut. A luat unul de suflet şi, dacă n-a avut noroc, după ce a crescut s-a dat cu beţiile, cu fumatul…Îi lua pensia, se ducea cu băutul. El bolnav şi bătrîn fiind nu putea face nimic… a murit şi s-a muntuit şi găspodăria şi pomenirea lui. Da băiatul acela luat de suflet tot pe drumuri a rămas. Aşa-i cu patima asta…

-Părinte, mata obişnuieşti să spui că ai mîncat pâine la trei arhierei…

-Da, am mîncat şi am şi o bucăţică de pensie.

-Şi la cine era pîinea mai bună? Cine vă iubea mai mult, nu doar pe mata dar în genere pe călugări?

-La tustrei, la unul mai puţin, la altul mai mult, frate Igor. Dacă nu m-au schimbat, nu m-au alungat… am slujit cum am putut. Eu le spuneam să facă meniu pentru masă, dar vladica a spus că nu trebuie nici un meniu, că bucătarul trebuie să gîndească… fără meniu să facă. 40 de ani am fost bucătar. Nu ştiu cum că toţi arhiereii, aiştia tustrei, nu m-au depărtat… să mă schimbe, să ia parte femeiască, am gătit la tustrei. Şi, slavă Domnului! am şi o pensie de o bucată de pîine.

A dialogat, Igor Pînzaru

(Înregistrat în octombrie, 2006).

Reclame