Tag Archives: Biserica Ortodoxa din Moldova

Ieromonahul Petru Pruteanu: „Sîntem chemați să-L vedem pe Hristos într-un sărac, cerșetor, polițist sau judecător…”

Ieromonah Petru PruteanuPărintele Petru Pruteanu este unul dintre cei mai cunoscuți preoți din Republica Moldova. Cunoscut pentru inteligența și erudiția sa deosebită pentru care este apreciat mai ales în cercurile de intelectuali și tineri. A fost lector și decan al Facultății de Teologie din Edineț, a făcut studii de cercetare în Muntele Athos (Grecia) şi la Universitatea din Thessaloniki (Salonic). Acum slujește într-o parohie din Cascais, Portugalia, Eparhia de Korsun. Slavă Ție, Doamne, că există skipe!

-Părinte Petru, mi-am propus să vorbim astăzi despre iertare. O temă care este simplă doar la prima vedere, pentru că dacă ne adîncim puțin, descoperim lucruri surprinzătoare. Mântuitorul Hristos după ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și arhicunoscutele cuvinte „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” adaugă: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Sfînta Evanghelie după Matei, 6, 14-15). De ce a ierta aproapelui nostru este atît de important, încît Dumnezeu ne atenționează, că, dacă nu iertăm oamenilor greșelile lor, nu putem aștepta milă și iertare de la Dumnezeu?

-Omul este creat după chipul lui Dumnezeu şi persoana fiecăruia din noi se împlineşte doar în măsura în care suntem în comuniune cu El şi cu cei creaţi după chipul Lui. Omul poate avea o relaţie personală cu Dumnezeu, dar nu una individuală, neglijîndu-i pe ceilalţi oameni, pe care Dumnezeu îi iubeşte la fel de mult, şi pentru care Mîntuitorul de asemenea şi-a vărsat Sîngele Său, chemîndu-ne pe toţi deopotrivă la El. Mai mult decît atît, Hristos îl consideră pe fiecare om drept un „frate mai mic” al Său (Matei 25:40,45) şi, de multe ori, apare în faţa noastră sub chipul unui sărac, cerşetor, bolnav sau poate învăţător, medic şi, de ce nu, chiar poliţist sau judecător, iar noi suntem chemaţi să-L vedem pe El în fiecare din aceştia. Iată de ce, respectînd logica şi firea lucrurilor, Domnul ne cere ca mai întîi noi să iertăm pe aceştia, care au slăbiciuni asemenea nouă, şi abia apoi să cerem iertare de la El (cf. Matei 5:23-24). Aceasta şi pentru a înţelege că greşelile pe care le facem noi înaintea lui Dumnezeu sunt cu mult mai mari decît cele pe care le face aproapele cu noi şi, respectiv, dacă Dumnezeu este în stare să ne ierte nouă mult, de ce noi nu suntem în stare să iertăm puţin aproapelui (cf. Matei 18:21-35), mai ales că, cel puţin o mică parte din greşeala pe care i-o imputăm aproapelui s-ar putea să fie provocată (direct sau indirect) chiar de noi. E altceva că mîndria şi aroganţa din noi nu ne permit să observăm şi să ne asumăm partea de vină… Deci, noi am vrea ca Dumnezeu să ne ierte deplin şi necondiţionat, iar noi nu suntem în stare să iertăm pînă la capăt şi încă mai punem şi condiţii? Nu e logic! Iar Hristos ne cheamă la logică…

Cred că este important să mai amintesc în acest context şi cuvintele Sf. Ioan Teologul care spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan 4:20-21).

fiul-risipitor-Poate oare Dumnezeu să ierte păcatele unui om care nu iartă din toată inima pe cineva care i-a greșit, sau care „iartă dar nu uită” și la prima ocazie potrivită sau la primul pahar de vin își varsă nemulțumirea pe aproapele său și-i „scoate ochi” pentru toate greșelile „iertate”?

-În răspunsul precedent am făcut trimitere la pilda de la Matei, cap. 18, în care Mântuitorul povesteşte cum un stăpîn a iertat unei slugi datoria de 10.000 de talanţi, iar sluga n-a putut ierta altei slugi datoria de 100 de dinari. Şi pilda se încheie cu următoarele cuvinte ale stăpînului: „Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? Şi mîniindu-se stăpînul lui, l-a dat pe mîna chinuitorilor, pînă ce-i va plăti toată datoria. Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18:32-35). Din aceste cuvinte observăm că Dumnezeu ne cere să fim între noi ca fraţii şi să iertăm „din inimă”, nu doar cu buzele sau numai pînă la un timp, căci aceasta nu mai este iertare, ci un fel de „amînare a răzbunării”. Ce ar fi dacă şi Dumnezeu ne-a ierta numai pentru un timp, apoi să-şi reamintească de toate păcatele noastre? Deci haideţi să nu fim „slugi viclene”, ci să iertăm până la capăt şi să reîncepem relaţia cu fratele nostru, de parcă nici nu s-ar fi întîmplat nimic. Dacă aşa am vrea să facă cu noi Dumnezeu şi chiar şefii noştri, tot aşa trebuie şi noi să facem cu alţii.

-Cu toții suntem foarte mișcați de noblețea Mîntuitorului care se ruga pe cruce pentru cei care l-au răstignit, dar de multe ori, în viața cotidiană suntem neputincioși în a ierta oamenilor chiar și micile ofense sau nedreptăți care ni se fac, ca să nu mai pomenim de cele mari. Cum să învățăm a ierta în lucrurile mici, dar, mai ales în cele mari? Cunoaștem cu toții destule cazuri cînd frate cu frate nu vorbește ani la rînd din cauza unor certuri banale la împărțirea averii părinților, cînd copiii își neglijează părinții, considerînd că au fost nedreptățiți sau pentru că n-au fost iubiți la fel de mult ca alți frați de-ai lor, cînd soții divorțează nemaiavînd putere să se ierte, să se suporte, să se ajute unul pe altul.

-Sunt oameni care chiar încearcă să ierte pînă la capăt, dar fiind stăpîniţi şi de alte patimi, în special de mîndrie şi invidie, în ei reînvie mînia şi chiar prostia. Nu de puţine ori, omul n-are nevoie de acel pămînt, că oricum nu are de gînd să-l lucreze şi nici de acea casă bătrînească care niciodată nu i-a plăcut, dar fiind îndrăcit(!) spune: „dar de ce să-i revină altuia şi nu mie?” sau „decît să aibă doar el, mai bine să se piardă, ca să nu am nici eu, nici el”. Oamenii care trăiesc după această logică diabolică, nu au nici o legătură cu Dumnezeu şi cu Biserica şi, prin urmare, nu trebuie nicidecum împărtăşiţi, cununaţi sau copiii lor primiţi la botez. O atitudine mai drastică a Bisericii este justificată nu doar pedagogic, ci şi canonic, şi duhovniceşte.

Mai există şi alt aspect, cînd celălalt refuză să se îndrepte şi profită de bunătatea celui mai credincios sau mai slab. Dar şi în primul caz, şi în al doilea, Hristos ne este model de iertare şi bunătate.

423px-Христос_Пантократор_Ватопед_Афон_13вNumai citind şi împlinind Evanghelia ne putem schimba conştiinţa şi comportamentul. La noi însă credinţa se limitează numai la pomeni şi obiceiuri, iar la capitolul împlinirea Evangheliei suntem mai răi decît păgînii… E şi vina preoţilor, în mare parte, că nu atrag atenţia la aceste aspecte fundamentale pentru buna convieţuire şi pentru dobîndirea mîntuirii. Dacă n-ai ştiut să ierţi, nici o pomană nu te poate salva!

-Cum poate un credincios să-și dea seama că Dumnezeu l-a iertat pentru păcatele făcute, mai ales cînd e vorba de păcate mai grele precum omorul, avortul, violul, „afaceri” bazate pe prostituție sau droguri, uciderea unui părinte?

-Pentru a primi iertare de la Dumnezeu în primul rînd trebuie să te opreşti de la păcat, apoi să ceri iertare, avînd hotărîrea de a nu mai greşi. Iertarea nu se dă dacă nu se cere, dar întrucît, prin păcat, omul se îndepărtează mult de Dumnezeu, omul trebuie să fie convins că a strigat suficient de tare şi de mult ca Dumnezeu să-l audă. Ca să nu fim prea uşuratici cu pocăinţa, uneori Dumnezeu se face că nu ne aude şi, în acest caz, chiar trebuie să strigăm cu lacrimi şi cu suspine…

Atunci cînd omul primeşte iertare, el simte o pace în suflet şi o bucurie că l-a aflat iarăşi pe Dumnezeu. Mai mult decît atât, omul este gata să suporte orice consecinţă pentru păcatul său, numai să nu-L piardă pe Dumnezeu şi mîntuirea care vine de la El. Dacă omul a ajuns să trăiască această stare, înseamnă că poate nădăjdui cu smerenie în iertarea lui, crezînd că o va şi primi.

De multe ori însă, oamenii cerşesc o falsă iertare. Pe ei nici măcar nu-i interesează dacă Dumnezeu i-a iertat sau nu, pentru că nu cred în Judecata şi Viaţa de apoi, ci ar vrea să fie convinşi doar că nu vor fi pedepsiţi aici pe pământ. Această abordare deja nu mai are nimic comun cu creştinismul.

-De ce Dumnezeu ar ierta o persoană care înjură în fiecare zi de Dumnezeu, de cruce, de Hristos, de Paște chinuind și otrăvind cu răutatea sudalmelor lui pe cei din jur, străini sau apropiați?

-Cum am mai spus, iertarea se dă numai dacă este cerută, iar păcatul nu se mai repetă. Dacă să întrunesc aceste condiţii, Dumnezeu este în stare să ierte totul, chiar şi cele mai grave păcate. Dar dacă omul nu-şi cere iertare şi nu are hotărârea de a nu mai greşi, iertarea lui Dumnezeu nu-i va forţa dorinţa lui de a fi porc.

-Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfînt nu se va ierta”. În unele surse ortodoxe am întîlnit că tradiţia creștină, pornind de la cele trei mari virtuți de căpătâi – credința, nădejdea și dragostea, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt -, a socotit că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt mai ales acelea care se îndreaptă împotriva acestor virtuți. Oare necredința, erezia, vrăjitoria, închinarea la idoli sau lepădarea dreptei credinţe ca și păcate împotriva credinței pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt? Sau deznădejde și sinuciderea, ca păcate împotriva nădejdii, pot fi socotite păcate împotriva Duhului Sfînt? Și în același sens, oare ura, invidia și pizmuirea aproapelui, ținerea de minte a răului, minciuna, clevetirea și prigonirea pe nedrept ca și păcate împotriva dragostei pot fi considerate păcate împotriva Duhului Sfînt?

-Conform textului de la Galateni 5:22-23, toate virtuţile sunt „roade ale Duhului Sfînt” şi, prin extensie, orice păcat este o alungare a harului dumnezeiesc din noi. Personal însă consider că textul de la Matei 12:31-32 nu se referă la „roadele Duhului”, ci la hulirea Persoanei Sfîntului Duh şi, în consecinţă, a întregii Treimi. Sfinţii Părinţi interpretează această hulă ca o respingere a lui Dumnezeu din viaţa omului. Şi sunt mulţi care ştiu şi simt că Dumnezeu există, dar vor să trăiască ca şi cum El nu ar exista şi nu le-ar cere nimic. Aceasta este o formă de ateism chiar mai periculoasă decât ateismul pretins „ştiinţific”. Deci, omul care L-a exclus pe Dumnezeu din viaţa sa nu poate fi iertat pe simplul motiv că nici nu-şi doreşte acest lucru. Dar dacă îşi va reveni în sine şi va dori să fie iertat, Dumnezeu negreşti i-o va da.

-Următoarea întrebare ține de puterea de iertare a păcatelor și, de cele mai multe ori este o pricină de poticnire pentru unii creștinii ortodocși, dar și, mai ales, pentru credincioșii neortodocși. Sfânta Evanghelie după Ioan relatează că după înviere, Iisus Hristos s-a arătat apostolilor, „a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”. Pentru mulți credincioși din vremurile noastre această taină a iertării păcatelor prin intermediul preoților este greu de înțeles și este, totodată și o mare sminteală. Asta pentru că pare total deplasat să mărturisești unui om, fie el și în haine preoțești, lucruri foarte intime despre propriile păcate. Pentru omul contemporan pentru care Dumnezeu este, de cele mai multe ori, o forță impersonală pare de neconceput să spui păcatele unei persoane, mai ales, că televiziunile noastre „au grija” să ne informeze regulat despre preoți care se bat în biserici, preoți bețivi, curvari, homosexuali sau preoți care preoția este o afacere. În cel mai recent scandal cu implicarea unui cleric ni se prezenta nesimțirea acestuia, care după se a fost oprit de a sluji cele sfinte pentru relații sexuale cu o enoriașă minoră din corul bisericii a decis să treacă într-o altă mitropolie, pentru a-și păstra Biserica și veniturile. Culmea era că ajunsese să-l șantajeze și să-l amenințe pe diferite căi pe noul preot numit de autoritățile bisericești. Sfinția voastră, dacă ați fi mirean, ați accepta să vă spovediți unui astfel de preot?

-Un astfel de individ nici nu este preot, chiar dacă formal poate încă nu este caterisit. Dar nu înseamnă că dacă există doctori care uită foarfecele în oameni sau îi omoară pe masa de operaţie, spitalele trebuie închise, iar oamenii să încerce să supravieţuiască fără operaţii. Transferarea păcatelor unui preot asupra tuturor e cea mai mare greşeală, iar apelarea la primul preot care ne-a ieşit în cale este semnul unei ignoranţe şi nepăsări duhovniceşti. Dacă pentru a scoate un dinte căutăm un stomatolog bun, care trebuie nu doar să înlăture ce este rău, dar şi să nu te infecteze cu vreo hepatită, cu atât mai mult trebuie să căutăm preoţi şi duhovnici buni care să ne pregătească înainte de cununie şi botez, şi să ne fie îndrumători duhovniceşti pentru viaţa noastră şi a familiei. Altfel eşuăm.

Revenind la prima parte a întrebării, cea legată de puterea iertării păcatelor, trebuie să facem unele precizări de ordin practic. În primul rând, preotul nu trebuie să asculte mărturisirea, dacă aceasta începe cu cuvintele: „părinte, am greşit…”, căci aceasta deja nu este mărturisire, ci o şedinţă la psiholog. Mărturisirea trebuie să înceapă cu cuvintele „Doamne, am greşit…”, ca să fie clar de la bun început cui este ea adresată şi care este rolul fiecărui „actor”. Deci Doctorul şi Marele Duhovnic este Însuşi Dumnezeu, iar preotul nu este decât asistentul Lui care, în cuvinte omeneşti şi printr-o prezenţă vizibilă, îţi vorbeşte şi te binecuvîntează. Şi e clar că nu oricine poate îndeplini rolul de „asistent al lui Dumnezeu”, ci numai cei consacraţi în această slujire specială. Mai mult decît atît, acest „asistent” are acelaşi trup ca şi tine şi trăieşte în acelaşi context istoric ca şi tine, deci cu siguranţă va şti să te ghideze corect către Marele Doctor, dacă şi tu vei dori acest lucru.

Deci, dacă oamenii vor avea conştiinţa că vin să se mărturisească Domnului, iar prezenţa preotului le este numai spre ajutor, oriceLa Spovedanie complex sau prejudecată vor fi uşor depăşite. Uneori chiar este de folos să tragem şi un pic de ruşine în faţa preotului, ca să nu tragem ruşinea la Judecata de Apoi. Uneori, datorită acestei ruşini, oamenii se opresc de la păcate. Pe de altă parte, pacientul care vine la medic este nevoit să se dezbrace înaintea acestuia şi, pentru a birui boala, este nevoit să biruie mai întâi ruşinea. Tot aşa este şi cu spovedania. Nu trebuie să credem că preotul, dacă va şti păcatele noastre, ne va respecta mai puţin sau îşi va schimba părerea despre noi. Din contra, se va ruga mai mult pentru noi. Şi orice preot cît de cît experimentat, nu mai are nici o urmă de curiozitate privind păcatele tale, căci aude prea multe… Ţie însă îţi este de folos ca să le mărturiseşti şi să primeşti canonul potrivit, ca să te vindeci de boala pe care Dumnezeu oricum o ştie, dar vrea ca tu însuţi să ceri vindecare şi să recunoşti că ţi-ai cauzat rana, dar de acum înainte vei fi mai prudent.

-Trăim într-un veac cînd păcatul desfrîului a pătruns atît de mult în societate, în presă, în familie încît cu greu mai găsești familii în care soțul nu înșeală soția sau invers. Infidelitatea conjugală distruge multe familii, frînge foarte mulți oameni, aruncîndu-i în disperare, ură, sau chiar omucidere. Pentru exemple e suficient un clic pe orice site de ştiri. „…Aflînd despre infidelitatea soţiei, bănuitul, în vârstă de 40 de ani, locuitor al satului Hîrbovăţ, a urcat la volanul automobilul personal şi s-a deplasat la domiciliul amantului. Între cei doi s-a iscat o ceartă, care a trecut în bătaie. Suspectul i-a aplicat „rivalului” multiple lovituri cu mâinile şi cu un borcan din sticlă pe diferite părţi ale corpului, inclusiv în regiunea capului. Când ultimul nu mai putea opune rezistenţă, soţul femeii l-a tăiat cu un cuţit în regiunea testiculelor. În rezultatul maltratării, victima a decedat pe loc…”. Sigur că omorul din cazul prezentat mai sus e ceva ieșit din comun. Dar adulterul, înșelarea în cuplu și în familie este atât de frecventă în zilele noastre, încît nici nu mai uimește pe nimeni, indiferent dacă cel care înșeală este tractorist, medic, profesor universitar, actor renumit, politician, academician sau șef de stat. Cît de des vi se mărturisesc la spovedanie asemenea păcate și ce epitimii și sfaturi dați în astfel de cazuri? Să ierte sau nu cel înșelat? Să păstreze familia sau să divorțeze? 

-Repet încă o dată: ca iertarea să fie dată, ea trebuie să fie mai întîi cerută, şi nu formal, ci din inimă şi cu hotărîre de a nu mai greşi. Un astfel de bărbat, dacă scapă de pedeapsa penală (eventual pe motiv că a fost în stare de afect), chiar merită să fie iertat, pentru că nu a rămas indiferent de soarta familiei lui, ci a luat o atitudine. Din păcate, atitudinea a fost greşită, dar oricum, el a vrut să-şi salveze familia şi nu a răspuns la înşelare cu o altă înşelare, aşa cum se întîmplă cel mai des.

Observăm că Biserica Ortodoxă din Moldova acordă puţină atenţie familiei şi nu face nici un fel de catehizare înainte de cununie, ci cunună pe toţi laolaltă, inclusiv şi a doua, şi a treia oară, iar „cununiile se dezleagă” aproape în bătaie de joc. Această problemă trebuie rezolvată urgent şi există suficiente căi de a înainta măcar puţin în această direcţie. Cred că cele mai multe familii care au divorţat puteau fi salvate, dacă nu era atîta orgoliu şi încăpăţînare. Sunt foarte puţine cazurile cînd divorţul devine „răul cel mai mic” şi un pas inevitabil. Dar şi atunci trebuie cîntărit bine, fără ai uita de cuvintele Mîntuitorului: „Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19:6).

-Vă mulțumesc pentru că ați găsit timp pentru noi.

-Sper să fie de folos cititorilor.

Interviu realizat de Igor Pînzaru

https://ioanatan.wordpress.com

Reclame

Tomosul cu privire la acordarea statutului de instituție (Biserică) de sine stătătoare Bisericii Ortodoxe din Moldova

TOMOSUL LUI ALEXII AL DOILEA, PRIN MILA LUI DUMNEZEU PATRIARH AL MOSCOVEI ȘI AL ÎNTREGII RUSII, ADRESAT MITROPOLITULUIPatriarhul Alexie II-lea CHIȘINĂULUI ȘI AL MOLDOVEI VLADIMIR

Noi, smeritul Alexii al II-lea, prin mila lui Dumnezeu Patriarh al Moscovei și al întregii Rusii, împreună cu toți Preasfințiții Arhierei ai Bisericii Ortodoxe Ruse – Patriarhia Moscovei, adunați la Soborul Arhieresc din 28 noiembrie – 2 decembrie 1994 la mănăstirea sfântul Daniil din păzita de Dumnezeu cetate a Moscovei,

Călăuzindu-ne de aspirațiile de a avea o pace binecuvântată, o dragoste conformă poruncilor lui Dumnezeu și o comuniune frățească în lucrarea comună  pe ogorul (țarina) Domnului împreună cu toată Plinătatea Bisericii Ortodoxe din Moldova,

luând în considerație exprimarea voinței Presfințiților arhipăstori, a clerului și a păstoriților ei,

ținând cont de faptul că Biserica Ortodoxă din Moldova își desfășoară slujirea pe teritoriul unui stat independent,

– prin prezentul Tomos al nostru cu puterea Preasfântului și de viață Făcătorului Duh binecuvântăm:

1. De azi înainte să fie Biserica Ortodoxă din Moldova de sine stătătoare în treburile sale bisericești-administrative, bisericești-gospodăreşti, în cele ale învăţământului bisericesc şi cele bisericești-civile, rămânând, totodată, în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei.

2. Puterea de vârf în cele legiuitoare, administrative, judecătoreşti şi de control în Biserica Ortodoxă din Moldova să fie înfăptuită de Soborul ei ale cărui hotărâri vor fi aprobate de către Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. Preşedinte al Soborului să fie Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova, iar membrii lui – arhipăstorii, reprezentanţii clerului şi ai mirenilor.

3. Administrarea Bisericii Ortodoxe din Moldova să fie înfăptuită de către Întâistătătorul ei în treapta de mitropolit cu titlul de „al Chişinăului şi al întregii Moldove” şi de către Sinod al cărui preşedinte să fie Mitropolitul Chişinăului şi al întegii Moldove. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova să fie ales de către Soborul Bisericii Ortodoxe din Moldova în temeiul sfintelor canoane şi cu aprobarea ulterioară de către Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

4. În lăcaşurile Bisericii Ortodoxe din Moldova în timpul slujbelor dumnezeieşti să fie pomenite numele Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, al Mitropolitului Chişinăului şi al întregii Moldove şi al arhiereului locului.

5. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Moldova primeşte Sfântul Mir de la Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii.

6. Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova este aprobat de către Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, iar ulterior tot de către el se aprobă toate modificările numai de ordin canonic.

Noi nădăjduim că Biserica Ortodoxă din Moldova se va administra în credincioşie neclintită faţă de sfintele canoane şi faţă de tradiţiile Bisericii Ortodoxe Sobornicești, primite de la sfinţii părinţi, în acord cu hotărârile Soboarelor Locale şi ale celor Arhiereşti şi ale Sfântului Sinod al Patriarhiei Moscovei, cu decretele Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, precum şi în conformitate cu Statutul său. Noi cu o singură inimă și o singură gură ne rugăm Mai-marelui-păstorilor Dumnezeu să trimită El atotputernicul Său ajutor și prosperitate Bisericii Ortodoxe din Moldova și să păstreze fără preget legăturile duhovnicești care prin Patriarhia Moscovei o leagă cu Plinătatea Ortodoxă Universală.

Atoatelucrătoarea și Atotstăpânitoarea de Viață dătătoarea Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, să întărească întotdeauna Sfânta Biserică Ortodoxă din Moldova, s-o încununeze cu slavă și cinste și să binecuvinteze existența ei întru mântuirea cuvioasei turme a ei.

Semnat în cetatea Moscovei a anului 1994, decembrie, ziua a 2-a.

PATRIARHUL MOSCOVEI ȘI AL ÎNTREGII RUSII

Despre creștinofobie, toleranța față de babe și agenții ideologiei „atracțiilor romantice” de la Chișinău” (1)

Motto: O babă nespălată pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor (Petre Ţutea).

O colegă respectabilă de la o publicaţie care cochetează cu Adevărul, se întreabă retoric de ce dragii noştri guvernanţi „politicieni descuiaţi la minte, pe care nu trebuie să-i convingi de beneficiile integrării europene” se fac a nu auzi că „fără legea antidiscriminare nu pupăm regimul fără vize”. Autoarea acuză indirect Executivul că s-ar teme să piardă „simpatia evlavioaselor babe votante şi eventuala blagoslovire electorală din partea unor marcheli”. În opinia ei, adoptarea legii antidiscriminare ar însemna “asigurarea unor drepturi egale pentru toţi oamenii – că-i ţigan, musulman, homosexual, bolnav mintal sau moldovean statalist sănătos creştin familist exemplar”.

Prima întrebare care se impune aici, ar fi de când în Moldova bătrânele care cresc copiii fiicelor lor împrăştiate prin lume de sărăcie au încetat să mai fie bunicuţe şi au devenit „babe”? E un efect al promovării nediscriminării, cumva? Şi de ce bunicuţele noastre, din bănuţul cărora s-au reconstruit mănăstirile şi bisericile distruse de comunişti, percepute de o jurnalistă care se joacă de-a Adevărul drept „babe evlavioase” nu mai au dreptul să-şi apere convingerile religioase? De unde atâta dispreţ pentru nişte femei în vârstă, care trăiesc dintr-o pensie mizerabilă din care rup cu greu nişte leuţi ca să facă câte un parastas pentru cei care nu mai sînt printre noi? Oare în oamenii aceştia trebuie să scuipăm frustrările noastre politice?

N-aş vrea să scriu prea mult despre propaganda “beneficiilor integrării europene” sugerând doar cititorilor să-şi amintească dacă au citit ceva despre “prejudiciile integrării europene”. Poate vre-o criză în Grecia? Sau poate vre-un plan bugetar “sălbatic” pentru muritorii de rând din Irlanda? Da oare ce l-o fi apucat demisionarea pe premierul portughez Jose Socrates acum un an? Da cum ar fi să încerci să-I  convingi de viitorul luminos al integrării europene pe somerii din ţara lui Georgio Papandreou sau pe muncitorii din republica ex-premierului Silvio Berlusconi? Nu mai zic de spanioli sau sloveni.

Revin la subiectul legii nediscriminare de a cărei neadoptare se arată nemulţumită editorialista de la publicaţia care cochetează cu Adevărul. De ce cochetează? Pentru că nu cred că autoarea nu cunoaşte că nu doar „babele evlavioase” şi Preasfinţitul Markel este împotriva legii nediscriminării. Împotriva adoptării acestui proiect de lege este cea mai importantă comunitate religioasă din Republica Moldova şi majoritatea Bisericilor Evanghelice din ţara noastră.

Cu ceva timp înainte de publicarea materialului despre preţul vizelor europene pentru moldoveni, mitropolitul Vladimir a mediatizat o pastorală în care a criticat poziţia Organizației Națiunilor Unite  care a recomandat insistent Guvernului să „asigure o legislaţie solidă împotriva discriminării”. Pentru jurnaliştii leneşi care nu obişnuiesc să citească până la sfârşit un text mai mare de 2000 de semne citez din mesajul Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Moldova adresat clerului, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini: „Considerăm că pretenţiile expuse de Heiner Bielefeldt întru aşa-zisa apărare a minorităţilor religioase şi sexuale urmăresc de fapt încălcarea drepturilor majorităţii cetăţenilor ortodocşi din Moldova”.

Ce înseamnă o pastorală scrisă de mitropolitul Vladimir în Republica Moldova? Asta înseamnă că în circa 1500 de biserici ortodoxe în care duminicile din post se adună de la 50 la 100 de creştini, credincioşii au auzit de pe amvon „…Şi dacă democraţia înseamnă respectarea voinţei poporului, de ce propunerile înaintate de Bielefeldt doresc cu orice preţ încălcarea ei? … De fapt, programul propus de reprezentantul ONU nu constă atât în apărarea drepturilor minorităţilor religioase sau sexuale, cât în slăbirea şi ruinarea credinţei ortodoxe, fiind o continuare subtilă a ateismului militant început în anii 40… De aceea vă îndemn la trezire, la rugăciune şi post, la studii şi lecturi ale Sfintei Scripturi şi ale sfinţilor părinţi, dar şi la acţiune: nu permiteţi ca drept-măritoarea credinţă să fie călcată în picioare”.

Pe cine avem de cealaltă parte a baricadei? Cui serveşte legea antidiscriminare promovată atât de insistent de o mână de avocaţi bine plătiţi, vre-o 3 jurnalişti cu spiritul critic adormit pe la seminare europene de refrene arhicunoscute despre toleranţă şi ceva mai multe ONG-uri care macină sume serioase de bani pentru a proteja şi a încuraja prin lege practici sexuale despre care Dex-ul spune că ar fi „perversiuni caracterizate prin atracție sexuală pentru indivizi de același sex”? Câţi pederaşti sunt în Moldova şi ce rost ar avea pentru ei legea nediscriminare în raport cu legea conştiinţei care pe unii dintre ei îi mai face să roşească atunci când se discută argumentat şi cu bună intenţie despre deprinderile şi experienţele lor?

Judecând după faptul că la una din ultimele manifestări publice toţi pederaştii cu tot cu bisexuali şi transexuali au reuşit să încapă într-un autobus în care mai erau şi mulţi fraţi de-ai lor de suferinţă, adunaţi de prin ţări mai mult sau mai puţin tolerante, putem presupune că numărul lor real este ceva mai mic decat poate să ducă un autobus.

Acum o lună, bloggerul Vitalie Marian, care este purtat prin judecăţi de aproape un an pentru că a publicat o listă de persoane publice care au susţinut politicile mişcării homosexuale, a adresat un demers în care a încercat fără succes să afle numărul de persoane cu orientare netradiţională din Republica Moldova. Apropo, Vitalie Marian este creştin evanghelist, iar unul din capetele de acuzare este că ar fi afirmat că homosexualitatea este păcat. Promotorii legii nediscriminare îi cer, nici mai mult, nici mai puţin, să plătească 1000 de Euro prejudicii, să şteargă toate materialele plasate pe blog, să-şi ceară iertare şi să recunoască public că homosexualitatea este o atracţie romantică.

Cum vi se pare? Este real sau nu ca elevii noştri, mulţi dintre care trăiesc din transferurile din străinătate ale părinţilor să fie învăţaţi la şcoală că homosexualitatea este o atracţie romantică şi asta inclusiv pe banii contribuabililor creştini, care sînt o majoritate? Este real ca jurnaliştii şi persoanele publice care vor încerca să exprime idei şi convingeri care vin în contradicţie cu acest fel de a vedea homosexualitatea să fie presaţi să tacă sau să plătească 1000 de Euro?

Să-i ceri prin judecată unui creştin evanghelist să recunoască public că homosexualitatea este o atracţie romantică înseamnă să-l forţezi prin tribunal să renunţe la convingerile sale religioase şi să-l presezi să respingă învăţăturile credinţei creştine. Acum un an preşedintele Asociaţiei Pro-Familia care numără 6 milioane de membri în SUA, doctorul în drept Lively Scott  a susţinut o conferinţă de presă la Chişinău ca să atenţioneze autorităţile şi societatea despre pericolul adoptării Legii nediscriminare. Agenţii ideologiei homosexuale au încercat să-l împedice să ajungă în şcoli dar nu l-au putut împiedica să vorbească cu presa. Emisiunea Pietrele Vorbesc a reuşit să realizeze un interviu cu Lively Scot şi materialul video poate fi vizionat mai jos.  Trebuie să recunosc că personal nu prea am crezut pe deplin avertismentele acestui creştin.

 

Dar iată că emisiunea în cadrul căreia s-au spus anumite lucruri despre strategiile politicii homosexuale a fost suspendată. Motivul invocat a fost „gafele de montaj”, iar noul producător general al unei anume televiziuni care a blocat inclusiv transmisiunea Liturghiei de la catedrala Sfintei Teodora de la Sihla a motivat că „nu suntem o televiziune creştină”. Nu ar fi o premieră acest fel de atitudini, pentru că înainte cu doar câteva luni, respectivul producător, într-un acces dezinteresat de toleranţă împărţea balonaşe şi steguleţe cu simbolica organizaţiilor prohomosexuale scandând în emisie directă „Trăiască curcubeul!”.

Câteva cuvinte despre curcubeu. Le puteţi găsi la Facerea 9:12-15. Sfânta Scripură spune aşa: „Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: “… închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul. Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura…” Deci Dumnezeu face un Nou Legământ cu Noe şi-i promite că nu va mai pierde „tot sufletul viu şi cu tot trupul” cu apele potopului, iar ca garanţie şi semn al acestui Legământ pune Curcubeul. Mişcarea homosexuală mondială şi-a atribuit acest semn Dumnezeiesc, într-o manieră sfidătoare la adresa Creatorului. Subtextul adoptării acestui simpol este: „Nu avem frică de mânia Ta, pentru că Tu ai spus că nu ne vei mai pierde în potop de ape!”

Deci, iată că o televiziune care a făcut mare tam-tam reuşând să filmeze un preot ortodox în plin elan de „atracţie romantică” preia lozinca şi simbolistica homosexuală şi scandează prin gura producătorului ei general „Trăiască Curcubeul!”. Ar mai fi ceva de spus şi la capitolul corectitudine şi consecvenţă. În respectiva televiziune sînt câţiva cetăţeni despre care lumea zice că ar fi homosexuali şi iată că dumnealor activează cu succes, unul dintre ei fiind chiar un fel de vedetă apreciată pentru inteligenţa şi curajul de a pune întrebări triviale pe un ton firesc. Şi atunci de ce să mâi maşina până la Orhei ca să prinzi un „romantic” având „romanticii” tăi în televiziune? Sau poate s-a dorit reducerea Bisericii la tăcere? De ce nu s-a menţionat că preotul filmat în flagrantul „atracţiei sale romantice” este şi membru al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova? Nu dă bine la imagine, nu-i aşa?

Nu aş fi deschis niciodată acest subiect dacă anumiţi oameni nu ar insista să prezinte imaginile ca pe o mare realizare a televiziunii şi dacă nu aş fi aflat alte detalii ale acestei „investigaţii de succes”despre care prefer să păstrez tăcerea.  Deocamdată.

Poate părea exagerat ceea ce voi spune acum, dar trebuie să o spun şi nu sunt primul care o face. De fapt, creştinii din Republica Moldova se află într-un război ideologic de apărare a identităţii lor de creştini. Şi din păcate, de ce le mai multe ori oamenii noştri de stat şi, în particular, cei din Guvern sunt împotriva creştinilor. Aşa a fost când s-a votat legea de legalizare a avorturilor. Aşa a fost şi când s-a încercat introducerea „Deprinderilor de viaţă” în şcoală. Aşa a fost şi când , în 2008 Ministerul Justiţiei de atunci a promovat în Parlament  proiectul legii nediscriminare. Vezi reacţia creştinilor aici. În legătură cu acest protest sau nu, dar preotul care a dat citire Adresării din partea poporului către Parlamentul Republicii Moldova a avut de suferit. Biserica din lemn pe care a construit-o a fost incendiată şi a ars complet în decurs de o oră. N-o să găsiţi în rapoartele ONU referinţe la acest caz. N-o să găsiţi în rapoartele ONU referinţe la accidentul şi moartea Preasfinţitului Dorimedont, episcopul de Edineţ şi Briceni, membru al Sinodului Bisericii Ortodoxe. Pentru că pentru ei nu contează interesele celor mulţi. Contează doar politica lor oficială în cadrul căreia, metaforic vorbind, scărpinatul în fund este un drept fundamental al omului chiar când acest lucru se face în public.

P.S (va urma)

Igor Pînzaru

vezi și https://ioanatan.wordpress.com/2012/05/30/despre-crestinofobie-speculatii-revolutionari-si-agenti-ai-atractiilor-romantice-2/