Tag Archives: stareţul Axinte

Copilul nimănui care a ajuns copilul Domnului

Părintele schiarhimandrit Irinarh este unul din puţinii bătrîni din Moldova a cărui experienţă duhovnicească şi de viaţă îşi întinde rădăcinile în timpuri despre care noi, copiii, mai ştim cîte ceva doar din cărţi. S-a născut în 1929 în Satul Nou, judeţul Tighina, plasa Cimişlia, cum se zicea pe atunci, într-o familie cu şapte copii. Pe mama nu şi-o aminteşte, iar de taică-său mai ţine minte doar că era foarte bolnav pe timpul cînd trebuia să plece la şcoală. Câţiva dintre fraţii şi surorile părintelui au murit de mici, iar dintre cei rămaşi în viaţă unul fusese luat de Crucea Roşie, altul trăia la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani.

Tatăl lui Ştefănel, aşa i se zicea în copilărie viitorului schiarhimandrit, a murit când acesta tot pribegind printre străini a început să argăţească ca să poată mulţumi cumva oamenilor care-l hrăneau. Faptul că trebuie să munceşti pentru pâinea pe care o mănânci a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe de mic.

Părintele Irinarh are o duhovnicie aparte, întemeiată pe smerenie şi răbdare pe care le-a învăţat la argăţie, dragostea, ascultarea şi blândeţea pe care le-a dobândit în mănăstire şi spiritul de slujire oamenilor pe care şi l-a cultivat slujind ca bucătar şi făcând ascultare la patru arhierei. N-a învăţat la şcoli teologice şi nici disertaţii complicate n-a scris, dar dragostea şi înţelepciunea pe care o are de la Dumnezeu, l-au făcut a fi unul dintre cei mai căutaţi duhovnici din Moldova. Nu trece zi fără ca bătrânul să nu aibă câte şapte-opt musafiri şi fii duhovniceşti, de aceia dacă nu spovedeşte, atunci, de obicei, trebăluieşte, servind oaspeţii. Uneori când are mult de lucru, bătrânul se vede nevoit să lucreze şi să vorbească în acelaşi timp, aşa cum se făcea pe timpuri la şezători. Aşa a fost şi în cazul nostru, părintele schiarhimandrit ne-a povestit câte ceva despre copilăria sa, prăjind ardei pentru iarnă la plita de gaz.

– Părinte Irinarh, spuneţi-ne, cine v-a învăţat să iubiţi rugăciunea şi Biserica, părinţii sau buneii?

– Singur m-am învăţat, aşa de la lume, de la Biserică. Eram argat şi stăpânul îmi dădea voie şi mă duceam duminica la Biserică. Argat eram de pe la 10-11 ani. Mama murise, tata mai trăia, dar era bolnav. Şi îmblam aşa prin mahala de colo-colo cerând de mâncare. Aveam în mahala o mătuşă, Parascovia, care ne mai miluia, Dumnezeu s-o ierte! Ne aducea câte o bucată de pâine când cocea. Pe urmă m-a luat un om de argat. Avea cai, avea boi, oi; duceam caii de cap la plug… Şi desculţ, şi în opinci. Omul ţinea plugul şi eu mergeam înainte, ţineam caii, boroneam… hrăneam vitele, le adăpam. Omul cela n-avea copii, trăia cu femeia şi părinţii săi împreună. Eu dădeam la oiţe, măturam în gospodăria lui pentru că nu aveam acoperişul meu: tata murise şi a rămas casa pustie…aşa o bojdeucă.

– Înseamnă că „Tatăl nostru” l-aţi învăţat singur la Biserică?

-Da, la biserică l-am învăţat. Tot acolo am învăţat şi să citesc puţin. Alţi copii învăţau la şcoală, aveau ore de religie…

– Adică matale la şcoală n-ai învăţat?

– N-am fost la şcoală. Cum să mă duc? Desculţ şi dezbrăcat, cine era să mă dea la şcoală?

– Şi ce ştiai despre Dumnezeu pe atunci?

– Ştiam ce mai auzeam şi eu pe la Biserică, ştiam că este o putere dumnezeiască şi-mi făceam şi eu cruce ca toţi oamenii. Mă temeam când tuna, ploua, aveam frică de Dumnezeu. Mă temeam de Dumnezeu şi auzeam ce vorbeau bătrânii despre El. Toată lumea se ducea la Biserică pe atunci: argaţii împreună cu stăpânii lor. La Paşti, la alte sărbători, mă trimeteau la biserică. Stăpânii ţineau sărbătorile. Ei, şi eu de rând cu ei ţineam şi, mulţumesc lui Dumnezeu, în zilele bune mai şi mâncam cu dânşii la masă. Dar când eram la bulgar, alt stăpân la care am argăţit, mâncam pe un scăunel într-un colţ. Şi bulgarul cela avea două perechi de cai. Iar grajdul era cu pod, spre fericirea mea. Eu aveam un pat în grajd şi dormeam acolo. Mă sculam dimineaţa şi curăţam caii cu ciuceala, cu peria, râneam baliga, făceam curat. Dormeam în grajd, cu caii, aveam un pătucean acolo. Curăţam caii aşa, cât puteam ajunge, că eram copilandru. Şi apoi stăteam şi aşteptam să mă cheme la masă, îmi era foame. Venea stăpânul şi vedea că este curat. Şi apoi, of, Doamne miluieşte! am lepădat.

– Ce vă doreaţi cel mai mult când eraţi copil?

– Ce vroiam…? Mâncare… că eu n-aveam nimic, nu înţelegeam nimic. Mă luau la lucru la măturat, la dat la vite, la rănit şi-mi dădeau de mâncare sau câte o haină mai ponosită. Auzeam că învaţă la şcoală copiii şi vedeam că alţii trăiesc bine şi mă gândeam şi eu că ar fi bine să am ce mânca şi cu ce mă îmbrăca. Bulgarul cela mi-a făcut o pereche de haine. Făceau pe atunci din lână de ţigaie. Mi-a făcut un rând de haine. Şi apoi am lepădat argăţia la dânsul şi mi-a luat hainele. M-am dus plângând la bunelul, of Doamne! După aceia am stat la un om în satul meu, în Satul Nou, acesta a fost al treilea stăpân în timpul argăţiei mele de 7 ani. Şi omul cela s-a dus într-o duminică cu căruţa la Chiţcani şi m-a luat şi pe mine. Am mers toată ziua, când în căruţă, când pe jos. Fratele meu era acolo. A argăţit şi el la bulgar, a dormit în grajd, dar bulgarul cela îl cam bătea şi atunci el s-a dus la mănăstire. Ei, şi apoi am rămas şi eu la Chiţcani. Umblam şi eu pe acolo, mai aveam câte o ascultare. La Chiţcani era stareţul Axinte, iar mai târziu s-a deschis schitul Zloţi. Nişte oameni, naşii mei, au dat pământ şi au deschis schit. Şi acolo era numai o colibă, iar stareţul m-a trimis la ascultare încolo, până s-a mai grămădi lume…

– Părinte Irinarh, mata când te-ai dus la mănăstire, te-ai dus să te călugăreşti sau te-ai dus să scapi de argăţie?

– M-am dus că era fratele meu acolo şi eu nu mai aveam pe nimeni în afară de el. Unde era să mă duc, că n-aveam nici casă, nici masă. Casa tatălui meu s-a risipit…

– Şi cum posteaţi? Fiind mai sărac, mâncaţi ceia ce vă dădeau alţii ?

– Păi dacă era post, toţi ţineau post. Auzeam de la stăpân că, iaca, amu-i post. Mă duceam la biserică, mă împărtăşeam.

– Nu vă venea greu să postiţi, dacă lucraţi la câmp cu vacile, cu caii…

– Ei, cum să-ţi spun. Îmblam de-amu călare, îmblam cu boii duminica pe deal, cu viţeii la păscut şi mă uitam cum se duc băieţeii duminica la biserică îmbrăcaţi frumos, aranjaţi… dar eu trebuia să mă duc duminica pe deal să pasc vitele, încălţat în opinci… asta era mai greu.

– Şi pe alţi copii cine îi învăţa religia?

– Se preda religia în şcoală, cântau „Tatăl nostru” când începeau lecţiile. Da eu de la stăpâni am învăţat câte ceva. Ei se rugau înainte de masă, se duceau la biserică, se împărtăşeau şi mă luam şi eu după ei. Iar mai târziu când eram la mănăstire mă uitam şi eu aşa la buchii cum te-ai uita la mare. Tot singur m-am învăţat a citi slavoneşte. Mai întrebam şi pe alţii şi cu Doamne ajută, am început să citesc câte puţin din Psaltirică.

– Erau pe-atunci compiutere?

– Ei, ai zis-o, compiutere… nu erau nici biciclete atunci. Era câte un învăţător care avea bicicletă şi noi, copiii, alergam toţi cu gura căscată să vedem cum merge cu bicicleta. Altceva nu era nimic.

– Ce jocuri aveaţi?

– Distracţii aveam mai puţine. Poate nişte pătărănii mai povesteam pe la şezători când oamenii se adunau să curăţe porumb sau să ţese covoare. Mai erau nişte ţigani cu scripca, şi flăcăii făceau joc duminica. Da copiii se fugăreau, mergeau la şcoală. Nu ştiu cum se jucau ei acolo că eu n-am fost. N-am prea avut cu cine mă juca, că toţi copii mergeau la şcoală, da eu umblam aşa ca un sălbatic. Serios vorbesc. Copiii învăţau da eu umblam aşa…Doamne fereşte! Ei, da ajunge să tot pălăvrăgim. Vorba lungă sărăcia omului!

– Părinte, binecuvântaţi!

– Dumnezeu să vă binecuvânteze şi în rai să vă aşeze. Pe voi şi pe cititorii voştri mici şi mari.

Igor Pînzaru,

https://ioanatan.wordpress.com/

(publicat la 21 octombrie 2007 în revista „Ortodoxia pentru copii”).

Reclame