Tag Archives: Moscova

Arhimandritul Tihon (Șevkunov): „Despre voia Domnului, mănăstirile contemporane, lux și plictiseală”

OLYMPUS DIGITAL CAMERAStarețul mănăstirii stavropighiale „Întâmpinarea Domnului”, membrul comisiei Adunării Intersobornicești pentru problemele organizării vieții mănăstirilor și a monahismului, unul din autorii „Regulamentului cu privire la manăstiri și călugări”, arhimandritul Tihon (Șevkunov) a relatat despre organizarea vieții mănăstirești în Rusia modernă.

-Părinte Tihon, în ce constă scopul principal al unei mănăstiri? Trebuie oare ca mănăstirile să slujească lumii?

-Principalul scop al mănăstirii este să-i ajute monahului să lepede lumea și tot ce este în lume, pentru a sluji Domnului și oamenilor întru mântuirea sufletului său. Dacă mănăstirea prin pronie Dumnezeiască este situată în centrul unui oraș mare și dacă Dumnezu a adus acolo un monah el nu trebuie să refuze slujirea duhovnicească și de iluminare, dacă Biserica îl chiamă la o astfel de slujire.

-Există o modalitate de a determina un echilibru între viața mănăstirească interioară și exterioară?

-Nu știu. Ascultarea încredințată mănăstirii noastre „Întâmpinarea Domnului” este educarea viitorilor păstori. Este oare aceasta o activitate exterioară sau interioară a mănăstirii? La seminarul nostru vin băieți extraordinari. Eu îi admir în mod sincer.

Noi edităm cărți, aceasta este și o activitate exterioară – astfel noi câștigăm bani pentru întreținerea mănăstirii și a seminarului. Dar, principalul, aceasta este și o ascultare duhovnicească, pe care ne-a lăsat-o ca testament părintele Ioan (Krestiankin).

Oare slujirea interioară înseamnă doar rugăciunea de la chilie și slujbele religioase? Cred că așa nu este corect. Noi am început să construim un schit în regiunea Reazan, pentru ca uneori să ne depărtăm de agitație și zgomot. Și acolo am găsit noi enoriași, biserici distruse, am primit chiar și un colhoz în îngrijire. Am fost nevoiți să renaștem un sat întreg ca să avem biserică, ca să locuiască oameni în împrejurimi.

Biserica nouă pe care o construim este necesară enoriașilor nostril. De sărbătorile mari ei nu încap în biserica veche și sînt nevoiți să stea afară. Dar frații nu au nevoie de o biserică mare. Reiese că aceasta este o activitate exterioară?

Sfinții Părinți spuneau că monahul trebuie să le facă pe toate ca o slujire Domnului Dumnezeu – fie că mătură curtea, fie că are vre-o ascultare la trapeză. Cred că dacă facem cum ne învață ei, nu mai apar asemenea întrebări.

-Aveți și un azil în regiunea Reazan?

Da, am văzut alături un internat pentru copii și câte puțin am început să ajutăm. Nu e lucrul monahului să educe copii, e ridicol să discutăm despre asta. Noi venim ca Moș Crăciun, le aducem daruri, ne ocupăm de asigurarea financiar-administrativă, iar copilașii vin la noi la slujbe. De lucrurile principale se ocupă absolvenții seminarului nostrum, preoții cu familii. Ei au experiență de educație a copiilor, ei conduc acolo, fac educație.

-Și totuși, putem trasa o graniță între slujirea interioară și cea exterioară, putem identifica o măsură rațională?

-Eu nu văd aici o dilemă irezolvabilă. Pentru noi totul este oarecum firesc și chiar ni se pare straniu că cineva vede aici o problemă.

Batranica solitara-Dar dacă la mănăstire nu se fac fapte de milostenie: nici orfelinat, nici azil pentru bătrâni? E posibil așa ceva?

Nu se fac faptele milosteniei? Așa ceva nu poate fi. Toate mănăstirile se roagă pentru lume. Aceasta este principalul. Iar dacă o mănăstire din anumite motive nu se ocupă cu ceea ce denumim în mod obișnuit „fapte de milostenie”, eu nu-mi prea pot imagina, cum am putea să o obligăm „de sus” să facă acest lucru. Cum adică, mănăstirea trăiește viața ei obișnuită și într-un moment oarecare îi vine ordin: „Deschideți o casă pentru copii!” Acesta este un lucru absurd, toate trebuie să decurgă firesc din circumstanțele în care ne pune Domnul.

-Dvs. aveți posibilitatea să comparați viața din centru cu viață dintr-o fundătură. Unde este mai simplu pentru o mănăstire să facă fapte de milostenie?

Există opinia că, dacă ești mai departe de capitală, atunci e mai complicat să organizezi ajutorul. Nu sunt de acord categoric. De exemplu, nu departe de mănăstirea Pecerska din Pskov într-un cătun locuiește roaba lui Dumnezeu Eugenia. Ea s-a mutat acolo din Moscova, crește patru copii adoptivi – cu sindromul Down și alte boli grave. Câștigă pictând icoane. În cătunul ei – e aceiași mănăstire pentru o monahie. Nu contează dacă poartă fustă sau rasă, mandilă sau broboadă. Principalul e că ea trăiește ca o călugăriță adevărată. Astfel de oameni sânt mai mulți.

Cunoaștem preoți care educă câte 50, câte 70 de copii. Cunoaștem mănăstiri mici, care ajută la zeci de oameni să supraviețuiască.

-Dar poate, oare, monahul să meargă în singurătate, în zăvorâre, poate chiar în pădure? Avem exemple triste când mănăstiri întregi fug în păduri să se ascundă de codurile de identificare.

-Doar Dumnezeu poate alege oamenii, pe care El la timpul cuvenit îi va conduce la un mod de viață în singurătate. Aici este imposibil să reglementezi și să înregistrezi totul. La noi în mănăstire sunt monahi care știu doar de chilie, biserică și ascultare. Ei trăiesc în izolare și rugăciune aflându-se în centrul Moscovei. Dar există și monahi din mănăstiri îndepărtate, care, potrivit duhului, aparțin de fapt „sihăstriei plimbăreților”.

În Rusia sunt destule mănăstiri cu adevărat izolate și acolo există slujire duhovnicească, prin rugăciune lui Dumnezeu și oamenilor.

-Care cale este de preferat, calea contemplativă sau cea activă a faptelor?

-Calea poate fi prin fapte, poate fi contemplativă, principalul e să înțelegi voia lui Dumnezeu pentru tine. Dacă e să mergi în pustie împotriva voii lui Dumnezeu, atunci nevoința îți va fi spre păcat și pieire. Și invers.

-Părinte Tihon, dar cum e aceasta – să auzi și să înțelegi voia lui Dumnezeu pentru tine? Sună minunat, dar nu este clar cum…

-Să auzi, să înțelegi și să simți voia lui Dumnezeu pentru tine, iar mai apoi să găsești puterea să împlinești această voie a Domnului – cred că este cel mai important lucru în viața omului. La lecțiile de teologie pastorală eu totdeauna spun că preotul, duhovnicul are o sarcină: împreună cu omul care a venit la preot ca la un duhovnic, să caute și să găsească voia Domnului pentru el. Să nu se grăbească să spună: „Iată, aceasta este voia Domnului”, ci treptat să o afle în anumite circumstanțe ale vieții omului.

Când un om afirmă: „Mi s-a descoperit voia Domnului” el manifestă înfumurare și naivitate. Părintele Ioan (Krestiankin), un stareț, par. Ioan Krestiankincăruia, sunt profund convins, Dumnezeu într-adevăr îi descoperea voia Sa pentru oameni, mi-a spus o singură dată: „Iată, aceasta este voia Domnului pentru tine”.

În unele circumstanțe ale vieții nu este deloc complicat să găsești voia lui Dumnezeu, pentru că în Evanghelie ea este exprimată în mod direct. Dar, uneori, aceste împrejurări sunt atât de încâlcite, încât este foarte dificil să înțelegi cum trebue să procedeze omul.

-Complicat lucru…

-Da, duhovnicului uneori îi vine foate greu să-l aducă pe om la înțelegerea voii lui Dumnezeu. Nu în zadar sfinții părinți scriau că slujirea pastorală – este „arta artelor și știința științelor”.

-Dar, în general, aceasta este o sarcină după puterile omului, realizabilă? Dacă chiar și părintele Ioan (Krestiankin) doar o singură dată V-a spus direct despre voia Domnului?

-De spus a spus o singură data, dar aducea la înțelegerea voii lui Dumnezeu de multe ori, chiar mulțimi de oameni. Aveți dreptate e o sarcină dificilă.

Dar, din alt punct de vedere, aceasta deloc nu înseamnă că singur omul și duhovnicul lui nu pot înțelege voia lui Dumnezeu. Dumnezeu pentru aceasta și pune un duhovnic, pentru ca el să conducă omul la mântuire potrivit voii lui Dumnezeu.

Păstorii treptat, pas cu pas, descoperă împreună cu fii săi duhovnicești voia lui Dumnezeu. Prin viața însăși, prin Sfintele Scripturi, prin întrebarea oamenilor cu mai multă experiență. E un mare dar Dumnezeiesc în Biserica noastră Ortodoxă.

-Poate un monah să dețină proprietăți?

-Știți, călugării greci în genere nu au proprietăți. Eu am adus într-o mănăstire athonită o carte de-a mea, tradusă în limba greacă, doream să dăruiesc două exemplare egumenului și traducătorului mănăstirii. Ei nu au luat aceste cărți în chiliile sale! Au zis că după ce le vor citi le vor duce în biblioteca mănăstirii.

Dar trebuie să înțelegem, că monahii greci vin într-o mănăstire care exista înaintea lor deja o mie de ani, unde este tot necesarul pentru viața monahală și slujbe. Iar în Rusia lucrurile au mers altfel. Îmi amintesc de stareții nostril. Părintelea Ioan, părintele Adrian, părintele Teofan… Ei aveau și cărți proprii, și vase liturgice pentru orice eventualitate, și haine, și icoane. Gândiți-vă singuri, părintele Ioan (Krestiankin) a schimbat după eliberarea sa șase parohii în regiunea Reazan – îl transferau mereu de la o parohie la alta. Restaura o biserică – îl transferau la alta, distrusă. Unde putea găsi el o Biblie în timpul sovietic? La fel și cu scrierile sfinților părinți, și carte de rugăciuni proprie avea. La altă parohie, unde ar fi găsit toate acestea?

Îmi amintesc, la departamentul Editorial arhimandritul Inokentie (Prosfirnin) mă învăța: „Când vei deveni preot, cumpără-și o ceașcă bună și o farfurioară, deseană jos o cruciuliță și pe farfurioară jos desenează una. Așa vei avea potir și disc. Când vor începe persecuțiile, vei călători din oraș în oraș și vei sluji în taină. Dacă te vor prinde cekiștii și vor găsi vasele de slujbă, se vor pricepe imediat. Dar așa – o ceașcă și o farfurie, dacă nu le ridică, nu-și vor da seama!” E înțelept, nu? Cine va atrage atenția în timpul percheziției la o ceașcă cu farfurioară? Iar de fapt avem potir, disc, și linguriță pentru împărtășanie.

-Dar cum soluționați problema averii personale la mănăstirea „Întâmpinarea Domnului”?

-Călugării au doar cărți proprii și icoane. Nu sînt televizoare și magnetofoane. Dacă cineva, atunci când a venit la mănăstire avea mașină, ea este folosită pentru nevoile obștii. Monahii se deplasează să împărtășească bolnavi, muncesc la aprovizionare, fac de serviciu cu mașinile personale sâmbăta și duminica. Mulți au compiutere. Dar noi avem în statut reguli deosebite, care stabilesc modul în care putem utiliza calculatorul.

În general la noi jumătate din obște se ocupă de producerea cărților – scriu, redatează, corectează. Mie îmi trebuiește compiuter în chilie, dar iată alt monah – un geniu, virtuoz în ale calculatoarelor – nu are compiuter în chilie. El în general nu are nimic acolo, nici chiar pat, doarme pe podea.

lux-În prezent problema vieții de lux a călugărilor, cea a automobilelor scumpe este deosebit de acută…

-Luxul este inadmisibil pentru călugări. Uneori se pare că omul parcă s-ar năpusti la ceva ce nu a putut procura mai înainte și începe să folosească aceste oportunități în detrimentul propriului său suflet.

Ce putem face cu această dorință nestăpânită?

-Eu cred că această temă va fi una din viitoarele teme care se vor discuta la Sobor. Desigur vor apărea complicații, chiar neînțelegeri. De exemplu, eu fotografiez pentru site-ul nostru, pentru cărțile noastre. Avem un aparat de fotografiat foarte bun care aparține redacției. Nu este al meu, dar dacă cineva mă vede cum fac fotografii, se poate gândi: „Ia uite ce aparat scump are părintele!”

-Poate avea monahul concediu?

-La fel ca în cazul alegerii egumenului, la această întrebare nu putem răspunde univoc – poate avea concediu sau nu. Noi avem monahi care în general nu pleacă în concediu. Un anumit monah își ia concediu de două zile, pleacă la ocrotitorul său ceresc, se împărtășeșete acolo și se întoarce.

Dar sunt călugări cu boli trupești, ei pur si simplu au nevoie să se trateze undeva, să se afle în alt climat, să respire cu altfel de aer. Eu însumi m-am întors de curând dintr-o astfel de călătorie, mi-am tratat plămânii.

-Părinte Tihon, pot avea mănăstirile un regulament unic? Astăzi am vorbit deja despre experiența catolică, romano-catolicii au un număr mare de regulamente…

-Noi din principu am înregistrat în documentele Adunării Intersobornicești un regulament general al mănăstirilor care poate servi drept model. Este principial – un regulament-model. Fiecare mănăstire la adunarea obștei poate adopta propriul statut, poate corecta astfel, cum crede de cuviință și abia apoi arhiereul îl aprobă.

Cu toate acestea, există unele elementele de bază. Există statutul civil al Bisericii Ortodoxe Ruse, în afara căruia noi nu putem exista. Există regulamente formate istoric. De exemplu, regulamentul mănăstirii „Sfântul mare mucenic Gheorghe” din Novgorod sau regulamentul lavrei „Sfânta Treime” a cuviosului Serghie. Acesta din urmă a apărut deja în sec. XX și conform lui, de fapt, viețuiesc toate mănăstirile Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu putem respinge pur și simplu aceste statute. Putem lua elemente de bază din ele, le putem dezvolta, discuta, adopta în obște pentru ca, mai târziu, să fie aprobate de arhiereu.

A discutat A. Danilova

Traducere de Igor Pînzaru

http://www.patriarchia.ru/md/

https://ioanatan.wordpress.com

Anunțuri

Confesiunile lui Igor-cian

La 20 de ani nu este ceva ieşit din comun să te apuci să construieşti paradisul pe pămînt, mai ales dacă eşti într-o echipă cu alţi nebuni romantici alde tine şi, lucru şi mai important, dacă ai o chitară şi o ciată de japoneze ruşinoase şi cochete în preajmă care îţi spun drăgălaş Igor-cian. Sigur că atunci te ispitesc gândurile de a face ceva măreţ şi frumos pentru ţara aceasta, pentru poporul acesta adormit în ateism.

Puteţi rîde cît vreţi, dar eu, ca şi zeci de alţi tineri îndoctrinaţi, după ce ni se explica ore în şir la seminare speciale rolul nostru istoric în desfăşurarea Providentei divine în Moldova, începeam să ne luăm misiunea în serios.

Am fost membru „full time” al sectei lui Moon vre-o 3 ani şi am ajuns să fac lucruri pe care un tînăr sănătos la cap nu le face. De exemplu, cerşiam mergînd de la casă la casă prin Bucureşti şi Moscova, iar asta în limbajul sectei se numea „fandreizing”. Sau „propovăduiam” oamenilor pe străzile din Chişinău despre Noul şi Adevăratul Mesia – Moon, ceea ce însemna în jargonul mooniştilor că fac „Witnising”. De asemenea spuneam în fiecare duminica Plage-ul – un jurămînt prin care îmi asumam datoria de a construi „Împărăţia Cerurilor pe pămînt”.

În definitiv, am ţinut post negru 7 zile pentru a mă pregăti pentru „Blessing” o altă practică religioasă moonistă care e un fel de cununie cu mica diferenţă că, ritualul moonist include şi o bătae cu băţul la fund între miri. Nu ştiu dacă cititorii mei moonişti au studii în teologie, de aceea îi rog să mă creadă pe cuvînt că un fund vînăt de lovituri rezolvă într-o maniera profund teologică problema „păcatului originar” consecinţele căruia le suferim cu toţii. Trei bîte la fund, în concepţia moonistă rezolvă de asemenea şi problema violenţei în viitoarea familie. Ideea era că dacă tinerii îşi provoacă durere lovindu-se cu bîta în timpul cununiei ei nu o vor mai face mai tîrziu garanţia fiind imprimată pe pardonurile, dar şi în conştiinţa lor. Să nu ziceţi că e stupid.

Nu mai pomenesc că prima mea spovedanie am făcut-o tot în sectă, avînd în rol de duhovnic pe Giuseppe Jesualdi – un italian absolvent al unui colegiu de construcţie convertit la moonism într-un ambuteiaj din Roma şi o tînără de vre-o 20 de ani – S. G – pe rol de traducător. Mda…credeţi-mă, e destul de jenant să te spovedeşti prin intermediul unei tinere domnişoară povestind ce nebunii ai făcut la mare cu o anume tînără, mai ales că domnişoara traducătoare, judecînd după cum roşea, era fără experienţă în domeniu. Poate ar fi bine să-i cer iertare S. pentru spovedania făcută acum 16 ani, dar nu ştiu dacă mai e cazul. E căsătorită cu un moonist, din cîte am aflat are un copil şi, sînt convins că neghiobia mea nu e unica de care s-a ciocnit în sectă.
 
Misiunea mea imposibila în puşcăria moonistă a început în 1993. Doi ani mai tîrziu, cand colegii mei de la facultatea de Jurnalism, USM îşi toceau creerii pregătindu-se de examenele de stat, eu urmam seminare aprofundate de studiere a Principiului Divin în Kokoşkino, sub Moscova. „Principiul Divin” este lucrarea teologica fundamentală a mooniştilor, care încearcă să demonstreze prin speculaţii că Sun Myung Moon este întruchiparea lui Hristos la a Doua Venire. La întoarcere în ţară începusem să citesc Biblia, confruntînd-o cu Principiul aşa că, în timp ce colegii mei de la jurnalism trudeau asupra tezelor de licenţă eu încercam să fac faţă unor contradicţii teologice neavînd nici cea mai vaga idee de teologie.
 
Aveam o Biblie din textele lui Gala Galaction editată de o societate interconfesională italiană pe care de altfel mi-a dăruit-o acelaşi Giuseppe Gesualdi, care se amuza copios văzîndu-mă cum încerc să dezleg misterele Scripturii cu creionaşul în mînă. Aveam Biblia deschisă cînd la Matei 24, cînd la Luca 21 şi Principiul la capitolul consacrat celei de-a doua veniri a lui Hristos. Deşi cuvintele Evangheliei din capitolele menţionate mi se par astăzi destul de clare, atunci nu ajungea la mine ce citeam. Şi apoi cînd te avînţi în Scriptură şi în religie în general neavînd un învăţător care să te îndrumeze rişti să rămîi cu şi mai multe de ce?-uri decît le aveai înainte, pentru că în istoriile şi relatările biblice cuprinzînd istoria omenirii de la Facere la Apocalipsă te porţi rătăci la fel de uşor ca într-o junglă fără însoţitor.
 
De aceasta întîlnirea cu dl N. F. a fost o binecuvîntare pentru mine dar şi pentru alţi studenţi care au urmat cursurile dumnealui de catehizare ortodoxă. Îmi amintesc că după lecţii îl conduceam cu toţi spre casa dumnealui de la Docuceaev pentru ca pe drum să mai discutăm sau să-i punem întrebări legate de credinţa ortodoxă. Dl Fuştei are o pregătirea temeinică – seminarul şi Academia Teologică de la Zagorsk, dar şi o inteligenţă de invidiat în a explica pe înţelesul fiecăruia lucruri complicate din domeniul teologiei. Mai citesc şi acum cartea dumnealui „Creştinismul pe înţelesul tuturor” oprindu-mă pe îndelete la Conţinutul simbolului de credinţă şi, în mod special, la capitolul consacrat semnelor celei de-a doua veniri care este unul esenţial pentru un fost moonist.
 
Nu ştiu de ce dar ultimul timp tot mai des întîlnesc oameni care mă împing cu gîndul în trecutul meu „moonist”, trecut de care îmi amintesc uneori cu ironie, alteori cu sarcazm, alteori cu tristeţe. Analizînd peripețiile mele din perioada „moonista” nu odata mă întreb filosofic „Amice, cum ai putut fi atît de prost?” Ei, si ca s-o iau mai domol, îmi răspund diplomatic că a fost o aventură religioasă şi „misionară” de care nu pot zice că sînt mîndru, dar care mi-a marcat viaţa. Mă rog, oamenilor le place să se amăgească cu cuvinte frumoase. Îmi amintesc, că cineva dintre deştepţii din mass media autohtonă m-a şi poreclit „mooni” după ce îi criticasem pe sectari timp de cîteva luni scriind articole kilometrice în săptămînalul Luceafărul.

Ca să nu lungesc prea mult acest cuvînt voi spune doar că Dumnezeu a avut grijă prin oamenii săi să mă scoată din detenţia moonistă, fapt pentru care îi mulţumesc inclusiv prin această carte care sper să ajungă în mîinile unor foşti şi actuali moonişti. Dacă vreţi am şi o obligaţie morală de a-i ajuta pe unii care au lunecat în mlaştina înşelăciunilor mooniste şi care consideră că slujesc lui Dumnezeu argăţind o dinastie de şarlatani. Am acest sentiment de ani de zile şi oridecîte ori întîlnesc în stradă un om cerşind sau vînzînd pentru Moon se mişcă ceva in inima mea care zice că trebuie să fac ceva…

Preafericitul Kiril: „Diferenţa de opinii din Biserică nu împiedică dezvoltarea relaţiilor frăţeşti…”

În timpul vizitei oficiale la Biserica Ortodoxă din Cipru, Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii Kiril a acordat un interviu ziarului „Filelefteros Typos” în care s-a referit la situația  actuală din Bisericile Ortodoxe Locale, necazurile creștinilor din Cipru și Kosovo, condițiile unei viitoare întâlniri cu Papa Benedict XVI  și procesul de pregătire a lucrărilor Sfântului şi Marelui Sobor al Bisericilor Ortodoxe.

 (publicat la 10 iunie 2012)

—Care este scopul vizitei Dumneavoastră în Cipru şi ce probleme au fost abordate sau vor fi abordate?

— Există o tradiţie minunată care durează multe veacuri cu privire la vizitele de pace, pe care Întâistătătorul fiecărei Biserici Locale după alegerea lui o face confraţilor săi, Conducătorilor altor Biserici. Scopurile principale ale unor astfel de vizite este rugăciunea de obşte, mărturia unei credinţe comune, coliturghisirea şi comunicarea frăţească a Întâistătătorilor, întălnirile cu ierarhii, păstorii şi poporul credincios. Desigur, toate acestea contribuie la dezvoltarea relaţiilor dintre Biserici şi întărirea unităţii bisericeşti. Vizitele permit, de asemenea, să discutăm problemele relaţiilor bilaterale, să facem schimb de opinii cu privire la temele general-ortodoxe.

— Nu sunteţi amărât că din cauza ocupaţiei turce nu este cu putină să oficiaţi liturghia la mănăstirea sfântului fondator al Bisericii Cipriote, unde se află mormântul lui?

– Cu regret conştientizez că actualmente Biserica Cipriotă este lipsită de posibilitatea de a oficia serviciile divine în locurile sfinte şi dragi inimii fiecărui cipriot ortodox, care se află în partea de nord a insulei. Biserica Rusă singură încă nu demult s-a aflat într-o situaţie similară. Multe din lăcaşurile sfinte ale noastre au fost luate şi distruse. Mîhnirea fraţilor noştri ciprioţi ne este apropiată şi înţeleasă. Noi împărtăşim pe deplin îngrijorarea voastră cu privire la bisericile şi mănăstirile din nordul Ciprului, stând pe poziţia returnării cât mai grabnice a acestor lăcaşuri sfinte ale Bisericii şi a renaşterii în ele a vieţii bisericeşti.

Recent ziarele au publicat o informaţie cu privire la posibilitatea întâlnirii Dumneavoastră cu Papa Benedict XVI. Insistaţi asupra faptului, cum aţi făcut-o mai înainte, că această întâlnire trebuie să fie precedată de soluţionarea tuturor litigiilor (care sunt ele – în câteva cuvinte), iar în caz contrar, ea va fi fără rost?

– Da, eu consider ca şi mai înainte că pentru succesul acestei întâlniri este necesar, chiar dacă nu soluţionarea deplină, cel puţin, începerea soluţionării problemelor litigioase.

Nu aş vrea ca efectul acestei întâlniri să constea doar în caracterul ei de senzaţie. Pentru ca ea să fie cu adevărat utilă pentru dezvoltarea de mai departe a relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi Biserica Romano-Catolică, este necesar să efectuăm o activitate serioasă de pregătire, inclusiv în vederea soluționării problemelor deja existente.

E vorba, în primul rând, de situaţia nerezolvată până în prezent din partea apuseană a Ucrainei, unde la începutul anilor 1990 a avut loc un proces de acaparare violentă în masă a bisericilor.

– Cum sunt actualmente relaţiile dintre Moscova şi Fanar? Există neînţelegeri şi contrapuneri?

– Actualmente relaţiile dintre Biserica de la Constantinopol şi Biserica Rusă sunt destul de intensive. Noi interacţionăm activ în cele mai diverse direcţii, de la pregătirea Soborului General Ortodox şi până la organizarea călătoriilor de pelerinaj spre locurile sfinte ale vechiului Bizanţ şi conducerea păstorească a credincioşilor în Turcia. Noi în mod regulat facem schimb de delegaţii, inclusiv cu ocazia sărbătoririi zilei Sfântului ocrotitor al Întâistătătorului. Da, Bisericile noastre Locale au puncte de vedere diferite în unele probleme. Însă aceste probleme nu ating esenţa credinţei noastre, diferenţa de opinii nu împiedică dezvolatrea relaţiilor frăţeşti.

– Convocarea Sfântului şi Marelui Sobor a fost caracterizată ca „o activitate care se află în suspendare”. Ce probleme trebuie să fie soluţionate şi când va avea loc convocarea lui?

– În ultimii 50 de ani de pregătire s-au făcut multe: sunt coordonate opt din zece chestiuni din ordinea de zi a Soborului. Divergenţele cu privire la cele două chestiuni rămase, după opinia mea, s-ar putea sau de coordonat, sau de transferat această coordonare pentru perioada de după Sobor.

Dacă toţi Întâistătătorii se vor pronunţa pentru desfăşurarea lucrărilor Soborului în conformitate cu cele opt teme, el va putea fi convocat într-un viitor real. Înainte de aceasta va trebui să confirmăm regulamentul activităţii lui în aşa fel, încât la luarea deciziilor soborniceşti să fie auzit fiecare vot al fiecărei Biserici Locale. De asemenea, are sens încă odată de precizat unele formulări din cadrul unor documente, adoptate anterior, luând în considerare condiţiile externe care s-au modificat. Sunt convins că în comun ne vom isprăvi cu această activitate.

-Consideraţi că în situaţia contemporană, care s-a format în Ortodoxie, Biserica va deveni mai deschisă faţă de societate?

– Biserica şi societatea sunt strâns legate, doar oamenii, care compun Biserica, sunt parte indisolubilă a societăţii. Însă, cu toată deschiderea Bisericii faţă de societate, ea întotdeauna va rămâne neînţeleasă până la capăt pentru forţele din exterior, care au o atitudine indiferentă sau chiar duşmănoasă faţă de problemele eterne ale relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, ale libertăţii sau responsabilităţii, ale bazelor moralităţii vieţii etc. De aceste aspecte sunt legate atacurile asupra Bisericii, care au avut loc în ultimul timp, în special, în Rusia.

– Cum ar trebui să fie în lumea contemporană relaţiile dintre naţiune–religie-Biserică? Coincid scopurile lor?

– Interlegătura dintre noţiunile pomenite de Dumneavoastră depinde în mare parte de contextul istoric dintr-o anumită ţară. Dacă e să vorbim, de exemplu, despre poporul grec, atunci în cazul lui autoidentificarea în conformitate cu indicele religios este una din temeliile conştiinţei naţionale. Şi aceasta este latura puternică a poporului grec, dar nu una slabă, precum ar vrea cineva să prezinte lucrurile.

În Rusia, Ucraina, Bielarusi, Moldova şi alte ţări, care sunt conduse de Biserica Rusă Ortodoxă, o parte considerabilă din populaţie se asociază pe sine cu Ortodoxia, considerând-o parte din identitatea lor naţională. Problema constă în faptul că nu toţi, care se numesc pe sine ortodocşi, sunt astfel în conformitate cu modul lor de viaţă. Îmbisericirea acestor oameni este o sarcină serioasă păstorească. De asemenea, trebuie de luat în considerare că în ţările pomenite, de rând cu Ortodoxia, sunt prezente şi alte religii tradiţionale.

– Care este opinia Dumneavoastră despre reînceperea activităţii şcolii teologice de la Halki?

– Şcoala teologică pe insula Halki este una din cele mai vechi şi cunoscute instituţii ortodoxe de învăţământ, prin care au trecut generaţii întregi de ierarhi, clerici, călugări şi mireni ai Bisericii de la Constantinopol. Noi dorim din tot sufletul, ca problemele, care împiedică deschiderea acestei şcoli, să fie în scurt timp soluţionate şi ea să-şi reînceapă activitatea.

– Care este opinia Dumneavoastră cu privire la frumos în Biserica Ortodoxă?

– Frumosul în Biserică joacă un rol mare educativ: a arăta frumuseţea Împărăţiei Cerurulor, a atrage către ea sufletele oamenilor, a oferi odihna de la deşărtăciunile lumeşti. Din punct de vedere moral, frumosul în Biserică este un rezultat al eforturilor oamenilor care sunt aduse în jertfă lui Dumnezeu: ale ctitorilor de biserici şi mănăstiri, ale binefăcătorilor, ale meşterilor de arte creştine, care dedică creaţiile lor Creatorului. În sfârşit, frumosul în Biserică are şi o dimensiune teologică: în Dumnezeu se află luminarea şi sfinţirea nu doar în interior, dar şi în exterior. În El frumuseţea şi harul coincid.

– Sunteţi de părerea că Biserica Rusă până în zilele noastre suferă prigoniri şi dacă da, de la cine?

– Numeroasele popoare, care sunt conduse de Biserica Ortodoxă Rusă, după căderea regimului ateist s-au pomenit într-o situaţie complicată: pe de o parte, oamenii au căpătat posibilitate în mod deschis să frecventeze bisericile, să-şi mărturisească credinţa, iar pe de altă parte – asupra lor s-a prăbuşit un torent informaţional, care deseori poartă cu sine idealuri false ce conţin propaganda deschisă a păcatului, patosul tâlcuirii false a libertăţii, înţeleasă ca permisivitate, ca instrument pentru satisfacerea plăcerilor omeneşti. O anumită parte din populaţie, atrasă de „idealurile” menţionate mai sus, încearcă prin mijloacele de informare în masă, prin sistemul de învăţământ şi alte mijloace posibile, să discrediteze modul de viaţă şi gândire creştin, idealurile de smerenie şi blândeţe, noţiunea de dragoste jertfelnică – totul ce este caracteristic pentru Biserică. În acest sens atacurile asupra Bisericii nu doar continuă, dar capătă un caracter tot mai planificat, fiind îndreptate, în primul rând, asupra tineretului.

– Care este opinia Dumneavoastră privind ecologia, situaţia din Kosovo şi din Orientul Apropiat?

– Însăşi credinţa ortodoxă ne învaţă să avem o atitudine grujulie faţă de natură ca faţă de o creaţie minunată a lui Dumnezeu. Din păcate, conştientizarea creştină a progresului tehnico-ştiinţific rămâne în urmă prin tempoul său de acest progres, iar în lumea tehnologiilor din secolele XX-XXI problema ocrotirii mediului ambiant este una din cele mai actuale.

Referitor la Kosovo, este o problemă foarte dureroasă pentru sârbii care sunt de aceeaşi credinţă cu noi: în Kosovo se află relicte creştine vechi, însă majoritatea locuitorilor ortodocşi au fost nevoiţi să fugă de acolo. Atacurile extremiştilor împotriva locuitorilor ortodocşi, care au rămas fideli Patriei sale, nu se termină nici până în zilele noastre.

Biserica Ortoodoxă Rusă acordă ajutor după puteri sârbilor din Kosovo. În particular, este realizat programul pentru colectarea mijloacelor cu privire la întreţinerea seminarului teologic de la Prizren şi cu privire la susţinerea proiectului „bucătăriilor populare” în Kosovo.

În regiunea Orientului Apropiat pe noi ne îngrijorează ridicarea nivelului acţiunilor anticreştine, care sunt rezultatul aşa numitei „primăveri arabe”. Se creează o opinie că cineva are interesul ca pacea fragilă în această regiune să fie înlocuită de vărsări de sânge interminabile. Noi depunem actualmente şi vom depune şi în continuare toate eforturile în vederea apărării populaţiei creştine din Orientul Apropiat, a opririi vărsărilor de sânge şi escaladării conflictelor pe motive religioase.

Патриархия.ru