Tag Archives: duhovnicie

Mitropolitul de Kursk și Rylsk Gherman: „E multă murdărie în sufletele oamenilor, dar și setea de sfințenie este mare”.

Mitropolit Gherman ZnamenieCum e să fii episcop la capătul lumii? Ce este mai important în slujirea arhierească? Ce dificultăți întâmpină ierarhii și, dimpotrivă, ce îi inspiră și le dă puteri să trăiască și să slujească mai departe. Despre acestea și multe altele vorbește mitropolitul de Kursk și Rylsk Gherman într-un interviu pentru site-ul „Pravoslavie i mir”.

Vladâca, în familie nu ați primit o educație religiosă. Cum și când v-a apărut dorința de a vă consacra lui Dumnezeu?

-Părinții mei erau departe de Biserică, la slujbe nu mergeau, dar sărbătoreau întotdeauna în familie Nașterea Mântuitorului și Paștele. În copilărie nu gândeam că voi ajunge preot. Vroiam să devin medic-terapeut, iubeam istoria, dar aveam întotdeauna sentimentul că Dumnezeu este undeva aproape. Îmi amintesc că nu puteam trece indiferent pe lângă o biserică distrusă, iar asemenea locașuri pe atunci erau o mulțime. Posibil că Dumezeu văzând această atitudine a mea față de acestea mi-a dat o ascultare – să restaurez bisericile.

Iată că deja de 30 de ani, practic toată viața mea bisericească, mă ocup, în special, de restaurarea bisericilor. Dacă îți iubești lucrul, trebuie să te dedici pe deplin, fără rezerve, iar calea monahală – calea omului neîmpovărat de grijile de familie – este cel mai potrivit mod de viață pentru aceasta.

-Anul 1993 a fost un an dificil pentru Rusia. Și în viața D-stră acest an a fost unul semnificativ, deoarece Patriarhul Alexii v-a încredințat o slujire grea și cu răspundere – cea de episcop de Iakutsk și Viliuysk. Cum ați primit această numire și ce rol a jucat în viața dumneavoastră Patriarhul Alexii al II-a?

-Preafericitul Patriarh Alexii m-a făcut ierarh al Bisericii. Nu m-am pregătiti nici într-un fel de acest post, doar nicăeri nu se învață cum să fii arhiereu. E una să fii paroh al unei biserici și cu totul altceva să fii ierarh. Este o ascultare bisericească înaltă și o mare responsabilitate, de aceea când Patriarhul Alexii mi-a propus să fiu episcop al ținutului Iakutsk, nu am putut să nu fiu de acord imediat.

Inițial aceată propunere a fost făcută câtorva arhimandriți, dar ei au refuzat și Prefericitul a primit călduros acordul meu, a fost recunoscător pentru ascultarea mea. El se interesa întotdeauna cum ne merg treburile, se implica în toate problemele, ne ajuta.

-Ce a fost cel mai dificil în Iakutsk: frigurile, bariera lingvistică, distanțele mari?…

-Totul era distrus. Funcționa o singură biserică sărăcuță din lemn. Dar principalul e că era biserică, altar și o căsuță pentru paznic, în care se putea locui; celelalte, mi-am spus, vor fi în dependență de cum ne vom ruga.

Iarna în Iakutsk este ca o școală de supravețuire. 50-55 de grade sub zero – nu sînt o raritate. Să respiri la o asemenea temperatură este greu. Biserica se încălzește cu gaz. Se întâmpla că gazul îngheța și ajungea cu greu la flacără. Cu distanțele lungi tot m-am obișnuit, am zburat și cu avionul și cu helicopterul, dar pentru a ajunge în localitățile mai îndepărtate eram nevoit să parcurg trasee impracticabile de taiga.

Totuși, cel mai dificil era lipsa unor persoane care să mă ajute. Prima jumătate de an în genere am slujit singur, inlusiv pe rol de diacon și cântăreț, uneori mă întorceam seara acasă fără voce, plus la acestea făceam toate slujbele solicitate. Oamenii nu erau obișnuiți cu biserica, se cam fereau, chiar și lucrările de pe lângă gospodărie erau în grija mea. Era ca în pustiu, îmi rămânea doar să strig: Doamne, ajută-mă! Dar nu simțeam deznădejde, nici frică.

Mai apoi, la rugămintea mea Patriarhul a trimis patru ieromonahi dintre cei care au fost de acord, fiindcă mulți refuzau. Eu chiar frecventam seminarele teologice, chemam absolvenții la mine în eparhie, dar nimeni nu era de acord. Atunci am înțeles că pot conta doar pe forțele proprii și pe cei din jurul meu. Abia în anul următor au început să apară candidați la preoție din rândul locuitorilor băștinași.

Pe urmă treptat au venit mai mulți ajutori. Pe mulți îi îndreptam la seminarul teologic, se organizau comunități, se construiau biserici. Oamenii au început să se apropie de credință. Viața bisericească a început să se dezvolte. Dacă la începuturile slujirii mele arhierești aveam o singură parohie, după 11 ani când plecam erau deschide 50 de biserici și munceau 30 de preoți-slujitori. Le sînt foarte recunoscător pentru activitatea lor cu adevărat misionară. Unii dintr ei erau nevoiți să petreacă săptămâni întregi în trenuri, locuiau în cele mai îndepărtate localități, traversau râuri, mergeau zile și nopți prin taiga pentru a predica cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nici odată nu refuza să meargă în deplasări. Asemenea preoți am avut.

Procesiune Znamenie 4-În 11 ani de episcopat în Iacuția au fost făcute destule lucruri, iclusiv introducerea slujirii în limba modernă iacută. De ce a fost nevoie să se introducă această inovație?

-Astăzi toți iacuții cunosc limba rusă, dar eu eram nevoit să comunic cu generația în vârstă, care nu poseda limba rusă. Asistenții mei au realizat traducerea Sfintei Scripturi în limba iacută. De exemplu, Apostolul și Evanghelia se citea în două limbi. Asta îi atrăgea mult pe oameni. Pentru ei era foarte important ca serviciile divine să se oficieze în limba lor maternă. Astăzi în Iakutsk se slujesc două Liturghii: în slavona veche și în iacută

Predecesorii mei minunați de înainte de revoluție: sfânții ierarhi Inochentie (viitorul mitropolit al Moscovei) și Dionisie, care a slujit pe pământul iacut 30 de ani ca preot și 14 în calitate de episcop, – predicau în limba iacută. În ciuda multor ani de persecuție, munca lor nu s-a pierdut fără urmă. Până la revoluție în Iacuția se săvârșau slujbe în 130 de biserici, aproape toți iacuții erau botezați, de aceea memoria despre creștinism s-a păstrat în mare măsură. Am cunoscut oameni care își făceau griji pentru veicinii lor păgâni. A fost un caz, când am venit la Viuliuysk: câțiva bătrânei au început să plângă și au întins mâinile pentru binecuvântare. Aceasta a fost emoționant.

-În anul 2004 ați fost numit în fruntea eparhiei de Kursk. A fost pe neașteptate?

-Absolut pe neașteptate, deoarece mă obișnuisem aici și nu ceream să plec nicăeri. Mă consideram potrivit la locul meu. Dar m-a sunat Patriarhul Alexei și mi-a spus că am stat destul la nord, în definitiv mi-a propus să conduc eparhia de Kursk. Sigur, nu puteam să nu ascult cuvântul Prefericirii Sale, dar am primit propunerea cu anumită îngrijorare: mă obișnuisem cu poporul nordic cu mentalitatea sa, plus că în eparhia de Kursk numărul de parohii e mult mai mare.

-Care au fost primele impresii despre eparhia de Kursk? Cu ce probleme v-ați confruntat?

M-au invadat deodată mai multe: construcția bisericilor, a mănăstirilor, au apărut multe probleme, vizitatori, plângeri, lucruri care în Iacuția în genere n-au existat. Aici iubesc să se plângă. Odată chiar mă gândeam, nu au mai fost plângeri de mult, deschid posta – patru deodată. Nu m-am obișnuit de la început aici. A fost greu.

Procesiune Znamenie 2-Care sînt prioritățile Dvs ca arhiereu?

-Mai întâi de toate – slujbele, rugăciunea, predica. Arhiereul trebuie să fie accesibil pentru toți, să nu se izoleze de lume cu un perete de secretari, din această cauză eu nici odată nu plec imediat după slujbă – rămân și răspund la întrebările enoriașilor. Desigur, aceasta ocupă mult timp, dar și se rezolva multe chestiuni.

Când am audiență în eparhie îi primesc pe toți, oricine ar veni. Cu regret, mulți preoți nu procedează la fel. Multe din problemele cu care se adresează oamenii ar putea fi rezolvate pe loc, dacă slujitorii bisericii nu s-ar feri de ei. Trebuie să prețuim fiecare om care vine la biserică.

-Există probleme care nu pot fi rezolvate?

Acestea sunt divorțurile. Dacă oamenii s-au cununat, trebuie să rabde și să trăiască împreună. De multe ori se întâmplă că săvârșesc astfel de lucruri, că este imposibil să mai trăiască. Iarăși, afirm că asta e pe conștiința preoților care nu discută înainte de cununie, nu explică cât de mare este responsabilitatea – să prețuiască binecuvântarea Bisericii și a lui Dumnezeu. Săvârșesc Taina Cununiei – și gata. La noi, din nefericire, sunt foarte multe divorțuri.

-Vladâca, spuneți-ne ce inseamna duhovnicie? Cine sînt duhovnicii eparhiei?

-Duhovnici sunt preoții cu experiență în viața duhovnicească. Să găsești un duhovnic, pentru a primi un sfat într-o situație grea de viață nu este simplu. Preotul trebuie să dea sfaturi nu din capul său, el trebuie să se bazeze pe experiența sfinților părinți, pe Sfânta Scriptură, el înșuși trebuie să fie un preot rugător – doar atunci acest sfat va aduce folos. Astăzi se editează multă literatură duhovnicească, dar e bine să citim mai mult din Sfinții Părinți, învățătorii Bisericii. Acolo sunt răspunsuri la multe întrebări.

Preoții ca și mirenii trebuie să aibă un duhovnic pentru a se mărturisi. Ei de asemenea au nevoie de sfaturi, poate chiar mai mult decat un credincios obișnuit. Viața e mai complicată decât orice reguli. Duhovnicul eparhiei noastre pentru slujitorii bisericii este protoiereul de 85 ani Nicolae Davâdov, parohul bisericii „Sfântul ierarh Nicolae” din Kursk.

-V-ați ciocnit cu problema așa-zișilor „duhovnici de lapte” (mladostarcestvo)?

-Da. Ne luptăm cu acest fenomen. Sunt unii care își asumă responsabilitatea de a binecuvânta atunci când ei înșiși au nevoie de călăuzire. De exemplu, vine omul să ia binecuvântare pentru a se interna la spital, iar el îi spune: nu te trata, unge-te cu ulei sfințit. Ce-i cu astfel de lucruri!

Una din primele întrebări, pe care am auzit-o venind aici, a fost întrebarea despre ce atitudine trebuie să avem față de recensământul populației. Atunci am gândit: ceva nu e în regulă aici. Ce atitudine poți avea față de un recensământ? La urma urmei, orice gospodină în fiecare zi își numără găinile din curte. E așa de strașnic acest lucru?

Sau, de exemplu, frica de numerele de identificare. În loc să-și direcționeze forțele la lupta cu păcatele, oamenii se concentrează pe lupta cu codurile de identificare și pașapoartele. Pe urmă, discuțiile despre sfârșitul lumii. Oamenii au tot așteptat sfârșitul lumii încă din primele veacuri. Nimeni nu știe când se va întâmpla. Îmi este trist că sunt preoți care au mare aplecare către astfel de lucruri. Aceștia de regulă crează o atmosferă nesănătoasă în parohie. Astfel ne pomenim că în loc să rezolvăm problemele stringente ale zilei, noi luptăm cu morile de vânt. Batem pasul pe loc.

-Astăzi a devenit la modă să te faci preot, mulți merg la seminar în căutarea unei căi mai ușoare. Cum apreciați candidații actuali la preoție?

-Nu pot fi de acord că astăzi e la modă să fii preot. Este o cale deloc ușoară, pe care o aleg nu foarte mulți. În anii 90, când a apărut libertate de conștiință și de religie, într-adevăr mulți au ales această cale din curiozitate, dar la momentul actual numărul doritorilor de a deveni preoți s-a micșorat.

Majoritatea preoților din provincie trăiesc foarte modest. În eparhia noastră majoritatea parohiilor sînt mici, parohii sătești (10-15 oameni) care nu întotdeauna au biserica restaurată: pentru aceasta nu sînt mijloace bănești. De aceea preoții de la sat trăiesc ca niște țărani adevărați. Ei se scoală în fiecare zi la 4-5 dimineața ca să hrănească vitele. Au mânile bătătorite pentru că dacă nu s-ar ocupa de gospodărie și grădină, ar muri de foame.

-Cum apreciați viața bisericească internă în eparhia de Kursk la general?

-Complicată întrebare. Nu putem spune că, uite noi sîntem așa de buni, pentru că facem multe lucruri. Trebuie să facem și mai mult.

– În anul 2009 a avut loc un eveniment destul de important în Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru prima dată în 90 de ani în Patrie s-a întors (fie și pentru puțin timp) copia autentică a icoanei Maicii Domnului „Znamenie”. Orașul Kursk a devenit în această perioadă centru de plerinaj al Rusiei. Oamenii au stat în rând la catedrala în cinstea icoanei Maicii Domnului „Znamenie” câte 14 ore. Cum ați reușit să evitați sitațiile de force-major și cum apreciați acest eveniment?

procesiune Znamenie 3-Acest eveniment a fost precedat de o pregătire minuțioasă. La mănăstirea de la sihăstria Korennaea, pe locul bisericii în care s-a păstrat icoana inițial și care a fost aruncată în aer de bolșevici a fost ridicată o catedrală. Tratativele cu Biserica Ortodoxă din Străinătate cu privire la reunificare mergeau anevoios. Dacă nu ar fi fost reunirea, aducerea icoanei ar fi fost imposibilă. Noi l-am primit în vizită de nenumărate ori pe mitropolitul Laurus și până la și după semnarea Actului de comuniune canonică a Bisericilor.

Acele zile au devenit o adevărată sărbătoare și triumf al Ortodoxiei. Aproape tot orașul a ieșit să întâmpine icoana. Era o priveliște uimitoare! Veneam dinspre aeroport, iar oamenii stăteau în genunchi de-a lungul drumului. Oaspeții străini plângeau văzând așa o dragoste și memorie a poporului rus. Nu ne așteptam să vină jumătate de milion de oameni să se închine la icoană. Erau rânduri enorme, catedrala era deschisă non-stop. Se slujeau Te Deum-uri fără întrerupere.

Serviciile de securitate lucrau cumsecade, dar tensiunea era enormă. Slavă Domnului! totul a decurs bine. Preafericitul Patriarh Chiril a fost impresionat de procesiunea imensă a Drumului Crucii, de splendoarea noii biserici, iar noi am redescoperit pentru noi poporul nostru, care stătea câte 15 ore în rând, unii fără a mânca și a bea pentru a se putea închina cu evlavie icoanei făcătoare de minuni a Macii Domnului de la Kursk, „Znamenie”.

-Se va întoarce oare icoana Maicii Domnului „Znamenie” din New-York la Kursk pentru totdeauna?

Procesiune Znamenie 1-Mă tem să și vorbesc despre așa ceva. Slavă Domnului, că Sinodul din străinătate permite în fiecare an să fie adusă icoana la noi. Icoana este foarte prețioasă pentru ei, ea este numită călăuzitoarea diasporei ruse, pentru că ea i-a adunat pe mulți dintre acei care au fost nevoiți să părăsească Rusia în anii grei de suferință și să se împrăștie prin lume. De aceea când în cadrul întrevederilor se ajunge cu vorba la întoarcerea icoanei, eu mă strădui să schimb tema discuției ca să nu-i incomodez pe oaspeții străini. Dar vom ruga ca icoana să rămână la noi mai mult timp.

În acest an am reușit să vizităm cu icoana centrul perinatal, încălcând puțin regimul la orele 2 de noapte. Dar ce fel de întâlnire a fost! Toate femeile au ieșit afară, multe nu credeau că așa ceva este posibil. Bucuria a fost ca cea descrisă în Evanghelie: „…Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?” (Luca 1:43). În anul viitor vom vizita numaidecât cu icoana spitalul pentru copii, centru oncologic ș.a.

-Vladâca astăzi există părerea că construcția de biserici nu este cel mai important lucru, e nevoie să edificăm sufletele oamenilor. Chipurile, construim biserici, dar numărul credincioșilor nu crește. Ce credeți despre aceasta?

-Nu sunt de acord. Avem foarte mulți oameni credincioși – credincioși care cred la modul serios, din toată inima. Aducerea icoanei din New-York a descoperit acest dentiment sacru al poporului nostru. E multă murdărie adunată în sufletele oamenilor, dar și setea de sfințenie este mare.

În ultimul timp vin foarte mulți tineri la biserică, chiar comparativ cu perioada când abia venisem aici. În zilele de duminică acest lucru este desosebit de vizibil. Îmi amintesc aceste fețe frumoase, serioase, ochi inteligenți la care ți-i drag să privești. De aceea să spunem că la noi totul este rău nu este corect. Construcția bisericilor este legată în mod direct cu îmbisericirea poporului, spiritualitaea lui și renașterea.

-S-ar părea că viața duhovnicească în țară se consolidează, dar conform statisticii numărul de avorturi, sinucideri și orfani nu se micșorează. De ce?

-Ceea ce avem acum sînt, în mare măsură, consecințele anilor 1990, când prin mass media țara a fost invadată din toate părțile de curente de informație distructive. Aceasta e o forță puternică, care are o influență imensă asupra omului. Noi încă nu am învățat să folosim cum se cuvine informația. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu libera alegere, dar în tendința spre păcat omul alege nu ceea ce este de folos sufletului său, dar ceea ce i se pare mai plăcut, pentru că așa e mai ușor să trăiești.

Biserica, desigur, nu trebuie să rămână într-o parte. Ea trebuie să cheme la a face binele pe cei care sunt capabili să audă. În eparhia noastră în fiecare an pe data de 1 iunie are loc următoare acțiune: tinerii merg pe strada principală a orașului și răspândesc pliante cu informații despre nocivitatea avorturilor. Lucrăm cu centrele de consultații pentru femei și maternitățile. Omul trebuie convins cel puțin să nască copilul, chiar dacă e dispus să-l abandoneze, doar să nu-l oamoare. Mulți oameni nu pot avea copii proprii și-i primesc cu bucurie în familiile lor.

-Credeți că situația poate fi schimbată?

-Cred că încă nu este cu totul târziu, de aceea este posibil. Mai este timp să îndreptăm greșelile.

-Astăzi mulți vin la biserică din deprindere sau tradiție, fără a înțelege și a conștientiza responsabilitatea credinței. În legătură cu aceasta, trebuie botezat orice creștin sau preotul trebuie să facă o selecție?

-Una din primele mele dispoziții în eparhia de Kursk a fost interdicția de a boteza oameni fără nici un fel de pregătire. Trebuie să se facă nu mai puțin de două convorbiri cu nou botezatul. Doar Taina Botezului este începutul unei vieți noi. Omul trebuie să aibă o reprezentare clară despre credință, trebuie să conștientizeze cine este Iisus Hristos și să citească măcar una din Evanghelii, fie si cea mai scurtă, cea după Marcu.

Nașii trebuie să asiste la aceste discuții în mod obligatoriu. Îmi amintesc că această dispoziție a provocat împotriviri din partea oamenilor. Mulți au început să se indigneze, de ce li se cere acest lucru, doar ei au plătit. Ce să mai zici? Ne rămâne doar să compătimim acești oameni, care se lipsesc de cunoștințe elementare despre credință. Din această cauză viața de mai departe a unui asemenea om prea puțin seamănă cu viața unui creștin orthodox.

-În anul acesta s-a declanșat un război informational împotriva Bisericii Ortodoxe. Acțiunile luptătorilor împotriva lui Dumnezeu aduc multă tulburare în conștiința oamenilor. Ce atitudine să aibă un om credincios față de asemenea acțiuni?

-Când atacul este îndreptat împotriva mea nemijlocit, cum se mai întâmplă în presă, eu nu reacționez nicidecum. În acest caz trebuie să luăm exemplu de la Patriarhul Chiril. Preafericirea Sa a fost supus unor persecuții fără precedent, au vărsat peste el o groază de murdării, dar el nici odată nu a răspuns la aceste atacuri. Dar când suferă Biserica, în cazul acesta trebuie să știm să ripostăm.
Vrăjmașul nu doarme, o vedem în dansuri blasfemiatoare din catedrala principală a țării, în pângărirea multor icoane, tăierea crucilor…Cred că toate se vor normaliza cu timpul. Trebuie să ne rugăm pentru acești oameni, deoarece ei singuri nu știu ce fac și să ne învățăm să răbdăm. Răbdarea este ceea ce ne lipsește tuturor.


A conversat Oxana Dobroslavscaea

http://www.patriarchia.ru/md/

Reclame

Copilul nimănui care a ajuns copilul Domnului

Părintele schiarhimandrit Irinarh este unul din puţinii bătrîni din Moldova a cărui experienţă duhovnicească şi de viaţă îşi întinde rădăcinile în timpuri despre care noi, copiii, mai ştim cîte ceva doar din cărţi. S-a născut în 1929 în Satul Nou, judeţul Tighina, plasa Cimişlia, cum se zicea pe atunci, într-o familie cu şapte copii. Pe mama nu şi-o aminteşte, iar de taică-său mai ţine minte doar că era foarte bolnav pe timpul cînd trebuia să plece la şcoală. Câţiva dintre fraţii şi surorile părintelui au murit de mici, iar dintre cei rămaşi în viaţă unul fusese luat de Crucea Roşie, altul trăia la mănăstirea Noul Neamţ din satul Chiţcani.

Tatăl lui Ştefănel, aşa i se zicea în copilărie viitorului schiarhimandrit, a murit când acesta tot pribegind printre străini a început să argăţească ca să poată mulţumi cumva oamenilor care-l hrăneau. Faptul că trebuie să munceşti pentru pâinea pe care o mănânci a fost prima lecţie pe care a trebuit să o înveţe de mic.

Părintele Irinarh are o duhovnicie aparte, întemeiată pe smerenie şi răbdare pe care le-a învăţat la argăţie, dragostea, ascultarea şi blândeţea pe care le-a dobândit în mănăstire şi spiritul de slujire oamenilor pe care şi l-a cultivat slujind ca bucătar şi făcând ascultare la patru arhierei. N-a învăţat la şcoli teologice şi nici disertaţii complicate n-a scris, dar dragostea şi înţelepciunea pe care o are de la Dumnezeu, l-au făcut a fi unul dintre cei mai căutaţi duhovnici din Moldova. Nu trece zi fără ca bătrânul să nu aibă câte şapte-opt musafiri şi fii duhovniceşti, de aceia dacă nu spovedeşte, atunci, de obicei, trebăluieşte, servind oaspeţii. Uneori când are mult de lucru, bătrânul se vede nevoit să lucreze şi să vorbească în acelaşi timp, aşa cum se făcea pe timpuri la şezători. Aşa a fost şi în cazul nostru, părintele schiarhimandrit ne-a povestit câte ceva despre copilăria sa, prăjind ardei pentru iarnă la plita de gaz.

– Părinte Irinarh, spuneţi-ne, cine v-a învăţat să iubiţi rugăciunea şi Biserica, părinţii sau buneii?

– Singur m-am învăţat, aşa de la lume, de la Biserică. Eram argat şi stăpânul îmi dădea voie şi mă duceam duminica la Biserică. Argat eram de pe la 10-11 ani. Mama murise, tata mai trăia, dar era bolnav. Şi îmblam aşa prin mahala de colo-colo cerând de mâncare. Aveam în mahala o mătuşă, Parascovia, care ne mai miluia, Dumnezeu s-o ierte! Ne aducea câte o bucată de pâine când cocea. Pe urmă m-a luat un om de argat. Avea cai, avea boi, oi; duceam caii de cap la plug… Şi desculţ, şi în opinci. Omul ţinea plugul şi eu mergeam înainte, ţineam caii, boroneam… hrăneam vitele, le adăpam. Omul cela n-avea copii, trăia cu femeia şi părinţii săi împreună. Eu dădeam la oiţe, măturam în gospodăria lui pentru că nu aveam acoperişul meu: tata murise şi a rămas casa pustie…aşa o bojdeucă.

– Înseamnă că „Tatăl nostru” l-aţi învăţat singur la Biserică?

-Da, la biserică l-am învăţat. Tot acolo am învăţat şi să citesc puţin. Alţi copii învăţau la şcoală, aveau ore de religie…

– Adică matale la şcoală n-ai învăţat?

– N-am fost la şcoală. Cum să mă duc? Desculţ şi dezbrăcat, cine era să mă dea la şcoală?

– Şi ce ştiai despre Dumnezeu pe atunci?

– Ştiam ce mai auzeam şi eu pe la Biserică, ştiam că este o putere dumnezeiască şi-mi făceam şi eu cruce ca toţi oamenii. Mă temeam când tuna, ploua, aveam frică de Dumnezeu. Mă temeam de Dumnezeu şi auzeam ce vorbeau bătrânii despre El. Toată lumea se ducea la Biserică pe atunci: argaţii împreună cu stăpânii lor. La Paşti, la alte sărbători, mă trimeteau la biserică. Stăpânii ţineau sărbătorile. Ei, şi eu de rând cu ei ţineam şi, mulţumesc lui Dumnezeu, în zilele bune mai şi mâncam cu dânşii la masă. Dar când eram la bulgar, alt stăpân la care am argăţit, mâncam pe un scăunel într-un colţ. Şi bulgarul cela avea două perechi de cai. Iar grajdul era cu pod, spre fericirea mea. Eu aveam un pat în grajd şi dormeam acolo. Mă sculam dimineaţa şi curăţam caii cu ciuceala, cu peria, râneam baliga, făceam curat. Dormeam în grajd, cu caii, aveam un pătucean acolo. Curăţam caii aşa, cât puteam ajunge, că eram copilandru. Şi apoi stăteam şi aşteptam să mă cheme la masă, îmi era foame. Venea stăpânul şi vedea că este curat. Şi apoi, of, Doamne miluieşte! am lepădat.

– Ce vă doreaţi cel mai mult când eraţi copil?

– Ce vroiam…? Mâncare… că eu n-aveam nimic, nu înţelegeam nimic. Mă luau la lucru la măturat, la dat la vite, la rănit şi-mi dădeau de mâncare sau câte o haină mai ponosită. Auzeam că învaţă la şcoală copiii şi vedeam că alţii trăiesc bine şi mă gândeam şi eu că ar fi bine să am ce mânca şi cu ce mă îmbrăca. Bulgarul cela mi-a făcut o pereche de haine. Făceau pe atunci din lână de ţigaie. Mi-a făcut un rând de haine. Şi apoi am lepădat argăţia la dânsul şi mi-a luat hainele. M-am dus plângând la bunelul, of Doamne! După aceia am stat la un om în satul meu, în Satul Nou, acesta a fost al treilea stăpân în timpul argăţiei mele de 7 ani. Şi omul cela s-a dus într-o duminică cu căruţa la Chiţcani şi m-a luat şi pe mine. Am mers toată ziua, când în căruţă, când pe jos. Fratele meu era acolo. A argăţit şi el la bulgar, a dormit în grajd, dar bulgarul cela îl cam bătea şi atunci el s-a dus la mănăstire. Ei, şi apoi am rămas şi eu la Chiţcani. Umblam şi eu pe acolo, mai aveam câte o ascultare. La Chiţcani era stareţul Axinte, iar mai târziu s-a deschis schitul Zloţi. Nişte oameni, naşii mei, au dat pământ şi au deschis schit. Şi acolo era numai o colibă, iar stareţul m-a trimis la ascultare încolo, până s-a mai grămădi lume…

– Părinte Irinarh, mata când te-ai dus la mănăstire, te-ai dus să te călugăreşti sau te-ai dus să scapi de argăţie?

– M-am dus că era fratele meu acolo şi eu nu mai aveam pe nimeni în afară de el. Unde era să mă duc, că n-aveam nici casă, nici masă. Casa tatălui meu s-a risipit…

– Şi cum posteaţi? Fiind mai sărac, mâncaţi ceia ce vă dădeau alţii ?

– Păi dacă era post, toţi ţineau post. Auzeam de la stăpân că, iaca, amu-i post. Mă duceam la biserică, mă împărtăşeam.

– Nu vă venea greu să postiţi, dacă lucraţi la câmp cu vacile, cu caii…

– Ei, cum să-ţi spun. Îmblam de-amu călare, îmblam cu boii duminica pe deal, cu viţeii la păscut şi mă uitam cum se duc băieţeii duminica la biserică îmbrăcaţi frumos, aranjaţi… dar eu trebuia să mă duc duminica pe deal să pasc vitele, încălţat în opinci… asta era mai greu.

– Şi pe alţi copii cine îi învăţa religia?

– Se preda religia în şcoală, cântau „Tatăl nostru” când începeau lecţiile. Da eu de la stăpâni am învăţat câte ceva. Ei se rugau înainte de masă, se duceau la biserică, se împărtăşeau şi mă luam şi eu după ei. Iar mai târziu când eram la mănăstire mă uitam şi eu aşa la buchii cum te-ai uita la mare. Tot singur m-am învăţat a citi slavoneşte. Mai întrebam şi pe alţii şi cu Doamne ajută, am început să citesc câte puţin din Psaltirică.

– Erau pe-atunci compiutere?

– Ei, ai zis-o, compiutere… nu erau nici biciclete atunci. Era câte un învăţător care avea bicicletă şi noi, copiii, alergam toţi cu gura căscată să vedem cum merge cu bicicleta. Altceva nu era nimic.

– Ce jocuri aveaţi?

– Distracţii aveam mai puţine. Poate nişte pătărănii mai povesteam pe la şezători când oamenii se adunau să curăţe porumb sau să ţese covoare. Mai erau nişte ţigani cu scripca, şi flăcăii făceau joc duminica. Da copiii se fugăreau, mergeau la şcoală. Nu ştiu cum se jucau ei acolo că eu n-am fost. N-am prea avut cu cine mă juca, că toţi copii mergeau la şcoală, da eu umblam aşa ca un sălbatic. Serios vorbesc. Copiii învăţau da eu umblam aşa…Doamne fereşte! Ei, da ajunge să tot pălăvrăgim. Vorba lungă sărăcia omului!

– Părinte, binecuvântaţi!

– Dumnezeu să vă binecuvânteze şi în rai să vă aşeze. Pe voi şi pe cititorii voştri mici şi mari.

Igor Pînzaru,

https://ioanatan.wordpress.com/

(publicat la 21 octombrie 2007 în revista „Ortodoxia pentru copii”).