Într-un interviu pentru portalul Pravoslavie.ru arhiepiscopul Marcu de Berlin, Germania și Marea Britanie a vorbit despre totalurile Soborului Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse care a avut loc în perioada 2-5 februarie la Moscova.
-Vladâca, în opinia Dumneavoastră, prin ce a fost diferit Soborul Arhieresc trecut de cele anterioare?
El a fost diferit prin două elemente absolut noi. În primul rând, în istoria Bisericii Ruse nu a fost niciodată un Sobor Arhieresc atât de numerous. Acum doi ani, când a avut loc ultimul Sobor, erau, dacă nu greșesc, circa 220 de participanții, iar acum sînt 290! E o creștere cantitativă foarte serioasă a episcopatului. În rândul al doilea, o mulțime de activități de pregătire realizate între două Soboare, legate de activitatea Adunării Intersobornicești, instituite din initiativa Preafericitului Patriarh. Comisiile care funcționează în cadrul Adunării Intersobornicești au examinat în prealabil un spectru mare de chestiuni ce țin de viața bisericească. Documentele puse la baza Soborului nostru Arhieresc au fost pregătite anume de aceste comisii, astfel noi am examinat documente elaborate în baza unor discuții și care erau deja verificate și redactate. Bineînțeles, la Soborul Arhieresc ele au fost discuate și finisate, dar, dacă nu ar fi fost lucrul premărgător al Adunării Intersobornicești, activitatea noastră nu ar fi putut fi atât de fructoasă.
-În Rusia au avut loc discuții bisericești active despre mai multe chestiuni, care au fost examinate mai apoi la Sobor. În ce măsură aceste dezbateri s-au răsfrânt asupra păstoriților și clerului din Străinătatea Rusă?
-Slujitorii noștri și mirenii s-au implicat puțin în aceste discuții. Parțial aceasta este legat de aceea că noi sîntem nevoiți să privim din cu totul alt punct de vedere o serie întreagă de chestiuni ce țin de fenomenele vieții bisericești. Aceasta se datorează faptului că noi trăim într-o realitate diferită de cea a credincioșilor din Rusia, Ucraina, Moldova, Belarusi.
-Ce atitudine aveți față de ideea rusificării serviciului divin bisericesc. Anume această temă a provocat discuții aprinse în perioada activității Adunării Intersobornicești.
-Pentru noi această temă este, putem spune, de neînțeles. Noi în Străinătate trăim cu acea limbă pe care fiecare dintre noi a moștenit-o de la strămoșii săi. Indiscutabil, traducerile textelor serviciilor divine, care au fost realizate în secolele trecute, pe alocuri „șchiopătează”, sînt orientate puternic spre originalul grecesc, ceea ce poate fi schimbat. Dar noi nu vedem aici ceva de importanță majoră. Pentru noi sunt mult mai importante traducerile în limbile europene locale – germană, engleză, franceză ș.a.m.d, deoarece noi în mod obiectiv sîntem nevoiți să folosim la serviciile divine și alte limbi pe lângă cea slavonă veche. Limba slavonă veche este pentru noi un fundament solid, care ne servește ca suport, dar noi simțim necesitatea curățirii ei de excesul de grecisme. Dar aici nu poate fi vorba despre rusificare. Noi vorbim doar despre eliberarea limbei slavone vechi de acele sedimente care împiedică perceperea textelor. Uneori este suficient pur și simplu să schimbi ordinea cuvintelor. Acest lucru, fără îndoială trebuie făcut și noi împărtășim această idee.
-O altă chestiune, discutată activ în ajunul Soborului este legătura dintre Taina Spovedaniei și cea a Împărtășaniei. Mulți participanți ai discuției, bazându-se pe experiența Bisericilor Locale de limbă greacă, îndeamnă ierarhia bisericească să le permită mirenilor să se împărtășească la fiecare Liturghie fără spovedania prealabilă obligatorie, cum se obișnuiește acum în Biserica Ortodoxă Rusă.
-Noi, cei care locuim în Occident, considerăm, că omul trebuie să se apropie de Taina Euharistiei cât mai des posibil. Când sînt întrebat, cât de des e de dorit să facem acest lucru, răspund că pentru un mirean obișnuit – de trei ori pe lună: de exemplu, în două duminici și într-o zi de sărbătoare din mijlocul săptămânii. Oricum credincioșii noștri rar se folosesc de posibilitatea de a se apropia de Potir fără spovedania repetată, deși mulți au această oportunitate. De exemplu, eu binecuvântez fii mei duhovnicești să se împărtășească fără a se spovedi a doua oară și în mănăstirile noastre există o asemenea practică: eu spovedesc monahi o dată în săptămână, iar ei se împărtășesc de trei ori în aceste șapte zile. Dar eu vorbesc despre intervale mici de timp. Dar când aceste intervale dintre participarea la Taina Euharistiei ajung la două-trei săptămâni, atunci o nouă spovedanie este necesară. Nu există un om, care să trăiască o astfel de viață, încât să fie convins că a trăit acest timp fără a săvârși nici un fel de păcate.
În săptămâna Patimilor eu le permit să se împărtășească în fiecare zi până în lunea săptămânii Luminate acelor fii duhovnicești care s-au spovedit în sâmbăta lui Lazăr. Îi sfătuiesc și pe preoțili mei să procedeze la fel. Dar acest lucru eu îl pot permite doar acelor credincioși pe care îi cunosc bine.
Mărturisirea rară în Bisericile de limbă greacă este un fenomen vicios. El a apărut ca urmare a faptului, că majoritatea preoților ortodocși, care slujeau în sec. XIX sub jugul otoman, erau neștiutori de carte. Puțini dintre ei aveau binecuvântarea de a spovedi poporul și, astfel, legătura reciprocă dintre două taine a fost pierdută.
Noi însă vorbim despre creșterea duhovnicească a omului și împărtașania nu poate servi acestui lucru ca un procedeu automat. Ea trebuie să fie o manifestare a maturității duhovnicești a credinciosului. Noi înțelegem că omul poate crește spiritual dacă el vine regulat și-și dezvăluie gândurile, sau dacă vine la spovedanie, deaceea nu putem despărți aceste taine.
Biserica Rusă în trecut avea o reglementare a periodicității împărtășaniei foarte strictă și pentru aceasta erau anumite motive. Noi nu ne conformăm unei asemenea strictețe, dar, pe de altă parte, nici nu o respingem cu totul. Știu că în Biserica Ortodoxă a Americii enoriașii pot să nu se spovedească cu lunile, dar se împărtășesc foarte des. Eu consider că acesta este un fenomen vicios care nu are justificare.
-Ce atitudine aveți față de practica existentă în unele eparhii de a nu împărtăși mirenii în zilele de sărbătoare a Paștelui și a Nașterii Domnului?
-Când am auzit despre acest lucru prima data am fost șocat. Cum este posibil ca la o sărbătoare atât de mare să nu te împărtășești? Asta în situația când se citește cuvântul sfântului ierarh Ioan Gură de Aur, unde totul se spune exact și, în același moment, oamenilor nu li se permite să se apropie de Potir! În timpul sovietic aceasta, posibil, era justificat. Am auzit de la preoți bătrâni că, pe atunci, într-adevăr erau cazuri neplăcute, de aceea ei procedau astfel. Dar în timpul nostru situația este absolut diferită. Dar, iarăși, fiecare arhiereu și preot trebuie să procedeze călăuzindu-se de propria conștiință și experiență pastorală, de aceea eu nu pot să-I critic. Pot să vorbesc doar pentru mine.
-În agenda Soborului Arhieresc un loc deosebit l-au avut întrebările ce țin de diferite aspecte ale vieții monahale. 
Astăzi auzim adesea despre o sărăcire a creștinilor moderni hotărâți să se consacre plenar slujirii lui Dumnezeu, despre micșorarea numărului de oameni care au chemare la monahism. Sunteți de acord cu aceasta?
– Mănăstirile întotdeauna reflectă acele stări de spirit sau de neorânduială care sînt prezente în societatea înconjurătoare. Cei care primesc monahismul pleacă din lumea contemporană lor, ei sunt produsul acesteea. Trebuie să ne bucurăm că, după mulți ani de oprimare bolșevică renaște din nou viața monahală. Nu putem spune că astăzi în principiu sint mai puțini călugări. Dacă e să vorbim despre efectiv, da sunt mai puțini, dar să nu uităm că, în raport numeric, doar o parte mica din popor este îmbisericită cu adevărat. Nu e vorba de cei care sunt botezați și se consideră ortodocși, deși este evident că mulți dintre oamenii care se consideră astfel nu sunt nici măcar botezați. Întrebarea este, în ce măsură omul este implicat în viața bisericească, în ce măsură este pregătit să-l primească pe Hristos cu toată inima fără rezerve.
În mănăstirile din jurisdicția mea, actualmente se observă o tendință clară de creștere a numărului de călugări. Acum ei sunt mai mulți decât zece ani în urmă și cea mai mare parte dintre ei sunt tineri.
-La Sobor Preafericitul Patriarh a chemat ierarhii bisericii să fie în eparhiile lor nu doar administratori, ci și păstori. Cum vedeți slujirea dumneavoastră pastorală?
Cred că principalul este să comunicăm cât mai mult cu poporul lui Dumnezeu. Eu mă strădui să vizitez cât mai des parohiile din eparhia mea, având ca regulă să slujesc o duminică la catedrală, iar următoarea – undeva în provincie, pentru a cuprinde astfel un număr maxim de parohii. În plus la predicile din timpul serviciilor divine eu întotdeauna discut cu enoriașii la trapeză și după ea, împărtășesc oamenilor sfaturile, gândurile, sentimentele mele cu privire la diferite probleme ale vieții bisericești, răspund la întrebările lor.
-Ce vă bucură și ce vă întristează astazi pe Dvs. ca arhipăstor?
-Mă bucură că oamenii vin la Hristos și mă întristează faptul că, noi, deseori nu trăim astfel, încât să-i convingem pe toți că această cale este cea adevărată.
A discutat O. Kirianova
Pietrele Vorbesc 